Iubim ceea ce ni se potriveste

Oricat ai fugi de tine, destinul te va ajunge din urma,chiar si in ultima clipa a acestei vieti. Oricat de mult ai pleca din tine, iubirea te va aduce impreuna. Iar oricat de lunga ti se va parea asteptarea in aceasta viata, merita fiecare secunda si fiecare clipa petrecuta, in locul a cateva vieti. Iubirii sa nu-i dai drumul cand o intalnesti ci sa o asezi in cel mai pretios loc al fiintei tale, caci ea te hraneste din apa vietii.

“Când un bărbat şi o femeie se întâlnesc, constată amândoi că le lipseşte ceva. Ce ar fi, până la urmă, un bărbat fără o femeie sau o femeie fără un bărbat? Bărbatul este hărăzit unei femei şi femeia este hărăzită unui bărbat. Şi întrucât se unesc unul cu altul, fiecare obţine ceea ce îi lipseşte. Bărbatul obţine o femeie şi femeia obţine un bărbat.

Este o umilinţă pentru bărbat să accepte că îi lipseşte o femeie, la fel şi pentru femeie să admită că îi lipseşte un bărbat. Lucrul acesta nu se petrece uşor. Fiecare îşi cunoaşte astfel propriile limite. Mulţi ar vrea să evite acestă mărturisire, bărbatul încercând să-şi dezvolte propria feminitate, iar femeia propria masculinitate. Căci astfel bărbatul nu mai are nevoie de femeie şi nici femeia de bărbat. Fiecare poate trăi fără celalalt.

O relaţie de cuplu ia naştere atunci când amândoi, bărbatul şi femeia, admit că celălalt le lipseşte, că au nevoie de celălalt pentru propria lor împlinire. Când fiecare îi oferă celuilalt ceea ce îi lipseşte, amândoi devin împliniţi şi întregi. Iubirea dintre bărbat şi femeie îşi află împlinirea în actul sexual. Acesta este scopul spre care ţinteşte relaţia de cuplu. El este cea mai profundă manifestare a vieţii, cu mult superioară celorlalte, fie ele chiar şi spirituale. Prin el intrăm în armonie cu esenţa universului. Căci ce ne determină la o trăire mai profundă a vieţii şi ce ne favorizează mai mult să creştem şi să evoluam, dacă nu acest act şi urmările lui pentru noi?

Dar de actul sexual se mai leagă ceva. Prin el ia naştere o legătură. In urma lui partenerii nu mai pot fi nelegaţi ca înainte. De aceea nu îl putem trata că pe un act oarecare. El are consecinţe pe termen lung. Ce înseamnă aceasta legătură şi cât de adânc se produce reiese din durerea, din sentimentul de vinovăţie şi de ratare care îi încearcă pe partenerii care se despart. Ei nu se pot despărţi fără a simţi şi recunoaşte această legătură. Ce consecinţe are despărţirea asupra relaţiilor viitoare rezultă din faptul că un copil dintr-o a doua relaţie îl reprezintă pe partenerul din prima. El poartă sentimentele acestuia şi le exprimă în faţa părinţilor săi.

Prin urmare nu putem trata superficial relaţiile anterioare. Ele au efect pe termen lung. Mai observăm următorul fapt: când partenerii se despart, încep o altă relaţie şi se despart din nou, durerea şi sentimentul de vinovăţie sunt mai mici a doua oară. La o a treia despărţire acestea sunt şi mai mici, iar după un anumit timp nu mai joacă nici un rol. De asemenea, partenerii care se despart şi încep o nouă relaţie au inhibiţii în a-şi trata noul partener cu intimitatea cu care se raportau în relaţia lor anterioară. O soluţie a acestei probleme apare dacă, în urma despărţirii, partenerii încă se respectă şi se iubesc. Dar lucrul acesta nu e valabil întotdeauna pentru amândoi, în acest ultim caz, pentru ei rămâne în urmă ceva dureros.

Când un bărbat întâlneşte femeia care îl atrage în mod deosebit, iar femeia se simte atrasă de el în acelaşi mod, pe amândoi îi străbate un sentiment de fericire nemaiîntâlnit şi o dorinţă care pune cu totul stăpânire pe ei. Acest sentiment şi această dorinţă ei le resimt ca iubire. Dacă bărbatul îi spune femeii „te iubesc”, iar femeia îi spune bărbatului acelaşi lucru, amândoi intră într-o relaţie şi devin un cuplu. Dar oare această dragoste la prima vedere pe care o simt reciproc şi pe care o mărturisesc este suficient de puternică pentru a-i ţine împreună un timp îndelungat? Şi dacă s-ar dovedi, după o anumită perioadă, că drumurile pe care au mers laolaltă nu i-au legat decât provizoriu în felul acesta intim? Poate că aceste drumuri străbătute împreună îi unesc chiar pentru mult timp, mai ales atunci când nu sunt numai parteneri într-o relaţie, ci şi părinţi. Dar vor rămâne ei uniţi atunci când drumurile lor vor arăta înspre direcţii diferite? Căci ce ştiu, de fapt, bărbatul şi femeia unul despre celălalt, cuprinşi fiind de ardoarea primei iubiri? Ce cunosc ei despre obscuritatea originilor lor, despre soarta care le-a fost dată, despre trăsăturile care îi definesc? Când ce a stat ascuns iese la iveală, cu ce îi ajută faptul că iubirea lor învinge această realitate şi îi supravieţuieşte? Avem sentimentul că la primul consimţământ „te iubesc” trebuie să se adauge ceva, ceva care pregăteşte cuplul pentru această realitate mai cuprinzătoare, care îl poartă spre depărtarea şi adâncimea aflate dincolo de graniţele iubirii la prima vedere. O frază care circumscrie această realitate mai cuprinzătoare ar fi următoarea: „Te iubesc şi iubesc ceea ce ne uneşte pe amândoi.”

Ce se întâmplă când bărbatul şi femeia îşi spun reciproc cuvintele: „Te iubesc şi iubesc ceea ce ne uneşte pe amândoi”? Dintr-odată ei nu mai sunt atenţi fiecare doar la el însuşi şi la dorinţele lui; ei privesc acum înspre ceva mult mai cuprinzător, care îi depăşeşte. Şi chiar dacă nu ştiu, pentru un timp, la ce îi obligă de fapt această frază şi ce destin le revine, atât individual, cât şi împreună, ea este fraza care pregăteşte şi face posibilă iubirea la a doua vedere, cea care urmează iubirii la prima vedere.” Bert Hellinger.