Recunostinta

„Recunostinta este miezul dragostei fata de cei care ne iubesc,
a dragostei fata de semenii nostri, de la care ne vin multe ocrotiri,
si binefaceri nespus de placute.” – Silvio Pellico
 
   Recunostinta este un sentiment de multumire insotit de bucurie, ca raspuns la primirea unui dar. Este o manifestare a curateniei si nobletei sufletului omenesc care incununeaza multe virtuti. Avand un continut spiritual crestin, o gasim prezenta in ideea de multumire pe care fiecare dintre noi o cunoaste din rugaciunile zilnice. Tradusa din textul latinesc – gratia, reda gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le constientizeaza. Existenta recunostintei ca sentiment, ca atribut moral, demonstreaza ca lumea poate avea un sens pozitiv, ca pot fi imbunatatite relatiilor dintre oameni.

   Cel stapanit de acest sentiment se exprima functie de fondul lui psihologic, de nivelul de constiinta, de religiozitatea avuta in suflet. De fapt, omul alege intre bine si rau, intre a recunoaste si a fi multumit de ceea ce primeste sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede neindreptatit sau a constata ca totul ii provoaca repulsie, revolta, starea putandu-i duce pasii la gasirea rusinoasei porti a tradarii, despre care nuvelista italiana Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticalosie este tradarea. Daca insa cel tradat este propriul tau parinte, propriul tau superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demna de dispret”.
   Exista de asemenea un aspect paradoxal al recunostintei: cu cat suntem mai recunoscatori, cu atat vedem mai multe motive de a ne afla in aceasta postura si cu cat devenim mai nerecunoscatori, gasim mai multe motive de nerecunostinta. O persoana cu credinta religioasa sau spirituala poarta cu sine acest sentiment al recunostintei, este intr-o relatie cu Divinitatea, cu sursa binelui, are un respect, o apreciere pentru darul primit, el putandu-se numi chiar job, recunostinta facand ca persoana respectiva sa traiasca ulterior intr-o stare plina de bucurie, liniste si pace, toate acestea ajutand-o sa creasca din punct de vedere spiritual si material, sa dobandeasca cu timpul experienta, intelepciune, sa fie o persoana iubita si iubitoare. Iata de ce am si vorbit intr-un eseu anterior despre nevoia si beneficul muncii. 
   Actul recunostintei este un act de iubire, este o forta miraculoasa care se naste in noi, „este ca o energie vie, care iti lumineaza calea pentru ca tu sa devii mult mai mult decat ai experimentat deja!”, exprima scriitoarea americana Louise Hay. Filozoful roman Cicero spunea ca „Recunostinta nu este doar cea mai importanta dintre virtuti, ci si parintele tuturor celorlalte”.
   Nimanui nu ii este de ajuns el insusi. Intotdeauna avem nevoie de cei din jurul nostru, ca atare  recunostinta este un act ce tine de existenta si neglijarea ei este „un act de nebunie (de ne-plinatate a inimii)”, o ruptura in comuniunea existentei noastre. Se stie ca „Universul este o imensa oglinda si ceea ce exprimam inspre el ni se intoarce inapoi. Daca este iubire si recunostinta, vom primi inapoi aceleasi lucruri”.
   Recunostinta se exprima prin cuvinte, dar si prin fapte. Sigur ca avem libertatea de a alege sa fim recunoscatori sau nerecunoscatori, chiar provocatori. Alegerea se face in deplina libertate, pentru a se putea trece la actiune. A actiona in libertate necesita insa judecata, spre a nu se actiona in mod anarhic, a nu leza interesele celor din jur. Omul are nevoie de libertate, dar trebuie sa accepte si asa zisa non-libertate, altfel echilibrul social nu este posibil. Solutia optima este greu de gasit, de aceea ea trebuie mereu analizata si determinata, stabilita in functie de conditiile concrete interne si externe dintr-o familie, dintr-o colectivitate, dintr-o tara, avand in vedere, desigur, aspectul moralitatii.
   Din punct de vedere lingvistic morala cuprinde ansamblul normelor comportamentale individuale fata de propria constiinta cat si fata de colectivitate, in asa fel ca aceste relatii sa nu provoace distorsiuni in normele stabilite de societatea in care traieste individul. Altfel, ne putem trezi cu invinuiri, incalcari ale legilor, dar si ale bunei cuviinte. Respectarea unor reguli si legi, se impune, regula fiind „o aproximatie a realitatii, pe cand legea reprezinta realitatea redusa nu la aproximatie, ci la absolut”. Cu alte cuvinte, legea este un instrument cu care ne descurcam in realitatea ce ne inconjoara, pentru a ordona lucrurile, faptele, ca ele sa ne poata fi folositoare.

   Cand esti plasat intr-un loc, de exemplu, ai niste responsabilitati, trebuie sa ai o conduita pe care s-o urmezi conform regulilor si legilor cerute si de tine cunoscute. „Eroismul” poate fi obtinut doar cu motivatii rationale, adanc cunoscute, nicidecum prin lipsa de respect, ingratitudine sau tradare.
Trebuie sa porti recunostinta parintilor care te-au crescut, familiei care te-a ajutat, prietenilor, dascalilor, celor care te-au ajutat sa realizezi ceea ce esti, sefilor tai care te-au incadrat in colectivul lor, tarii care te hraneste si te adaposteste, oricare ar fi ea. Sau… esti atat de preocupat de cariera ta incat gasesti ca este bine sa actionezi singur, intr-un mod „original” pentru a obtine o glorie si nu ai timp si nici prin cap nu ti-a trecut gandul recunostintei?
   Nemultumirile pot fi discutate. Daca te arunci de unul singur fara sa stii in ce ape adanci vei inota, ce vartejuri te pot astepta, iti distrugi viata.  Prin lipsa de recunostinta se da dovada de orgoliu, poate chiar de rautate, egoism sau inconstienta. De aceea, nerecunostinta este un pacat greu care poate duce la distrugerea vietii.

   „Nu te lasa influentat de gandirea si mentalitatea acestui veac si a oamenilor lipsiti de evlavie. Nu fi unul nemultumitor!”, ne sfatuiesc veghetorii credintei. Cu adevarat, mai bine este a gandi la cine si ce a investit in viata ta, la efortul pe care l-ai facut pentru a dobandi un loc in societate (daca l-ai dobandit!) si a pastra o atitudine de multumire in inima pentru toata viata. Este vorba despre o conlucrare dintre minte si inima, dintre intelegere sau cunoastere si iubire. Intelegerea sau cunoasterea presupune discernamantul, in urma caruia se face alegerea. Alegerea adevarului si binelui este indispensabila in opera de desavarsire a omului.

   Inteleptul Socrate in dialog cu Kriton, il intreba: „Oare nu intelegi ca in fata zeilor si a oamenilor cu judecata, patria este cea mai pretuita, mai insemnata, mai sfanta si mai respectata decat mama, decat tata, decat toti stramosii? Ca pentru patrie, chiar cand ne supara, trebuie sa avem veneratie, supunere si ingrijire mai mult decat pentru tata? Ca pe dansa sau o indupleci prin convingere, sau, daca nu, trebuie sa faci ce-ti porunceste si sa induri in tacere ceea ce ea a poruncit: fie batalie, fie lanturi, fie chiar de te-ai duce in razboi, sa cazi ranit sau mort?”

   Vorbind despre recunostinta, istoricul, politicianul roman Nicolae Iorga spunea ca ea „este inainte de toate o datorie catre tine”, ca recunoastere a ceea ce suntem, ca luminare a raporturilor noastre cu divinitatea si cu semenii nostri,  ca o scara care duce la cresterea noastra. Aceasta crestere sau inaltare este menirea fiecaruia dintre noi. ?i-atunci ma intreb: Cand condamni si tradezi, cand abandonezi oamenii care ti-au fost alaturi la bine si la greu, mai poate incapea in sufletul tau sentimentul iubirii?

Mai poate fi vorba de „crestere”? S-a dovedit in timp ca recunostinta atrage recunostinta, nerecunostinta atrage dispretul, iubirea atrage iubire si neiubirea - ura. Sentimentele pe care incerci sa le traiesti astazi, atrag faptele tale cugetate sau necugetate, pe care le vei experimenta maine si care-ti vor defini viata.

 

Oamenii au nevoie să mulțumească și să-și arate recunoștința. Pentru aceste nevoi există florile, felicitările și mărțișoarele. Sunt părinți care nu concep să nu trimită o floare doamnei, prin intermediul căreia să-i mulțumească. Sunt părinți care ar dori să-i cumpere doamnei o mașină pentru a-și justifica acțiunile sau lipsa lor, pentru a-și cumpăra liniștea și mulțumirea sufletească, pentru a se simți valorizați și importanți, mai importanți decât sunt, pentru că acum nu sunt suficient de importanți. Nu știu dacă am reușit să explic, mă voi asigura spunând că aceste practici anormale ar trebui să înceteze și nu ar trebui să fie încurajate. Câteodată le încurajăm chiar noi, dascălii. Este jenant să primești cadouri costisitoare, este o rușine să rămâi pasiv. Priceperea și profesionalismul nu pot depinde de stimulente financiare. - See more at: https://www.cariereonline.ro/leadership/work-life-choices/curajul-de-fi-un-profesor-altfel#sthash.DTAWUeMR.dpuf