Călătoria presupusă a misiunii Apollo către Lună

Termenul „aselenizare” se referă la procesul de aterizare a unui vehicul (cu sau fără echipaj uman) pe suprafața Lunii. Primul obiect creat de om care a ajuns pe Lună a fost un robot sovietic, în cadrul misiunii „Luna 2”, la 13 septembrie 1959. A doua aselenizare, realizată de Statele Unite, a avut loc la 20 iulie 1969, în cadrul misiunii „Apollo 11”, când a fost trimisă prima navetă cu astronauți. Această călătorie a fost filmată pas cu pas și transmisă live în întreaga lume. De atunci, americanii au susținut că au mai trimis pe Lună încă șase navete cu echipaj uman (până în decembrie 1972), precum și numeroase misiuni fără echipaj uman, între 1976 și 2013, însă nu au oferit nicio „dovadă” concretă care să susțină aceste afirmații.

Documentarele realizate de David Percy și Bart Sibrel, intitulate „Ce s-a întâmplat pe Lună?” și „Un lucru ciudat s-a întâmplat pe drumul spre Lună”, arată clar că există motive întemeiate pentru a pune la îndoială autenticitatea misiunilor americane cu echipaj uman din anii ’70, cunoscute sub numele de Programul Apollo. Printre dovezile de falsificare se numără o serie de discrepanțe evidente în imagini și filmări.

Printre aceste semne de înșelăciune se regăsesc numeroase incoerențe în fotografii:

• Unele umbre din aceleași imagini se află în direcții diferite, indicând utilizarea unor surse multiple de lumină artificială.
• În diverse fotografii, costumele astronauților sunt clare și luminoase, chiar dacă aceștia se află în umbră.
• În fundalul mai multor fotografii, apare același deal cu forme neregulate, care se regăsește în imagini făcute în locuri și momente diferite, la distanță considerabilă.
• Deși spațiul cosmic permite o vizibilitate clară, nu există nicio fotografie în care să fie surprinse stele, galaxii sau constelații, ceea ce ar fi imposibil de falsificat cu o precizie de 100%. Astfel, o fotografie a cerului dintr-un loc de pe Lună ar fi infirmat prezența astronauților, dacă ar fi fost supusă unui studiu atent.
• În imaginile care surprind solul lunar nu există niciun crater, deși rachetele de frânare sau picioarele modulului lunar ar fi trebuit să creeze astfel de urme.
• În filmele NASA, nu se aude zgomotul intens al motoarelor (aproape 150 decibeli), ci doar vocile astronauților, iar acest lucru ridică întrebări despre autenticitatea înregistrărilor.
• În unele fotografii originale, o piatră de pe Lună este vizibil marcată cu litera „C”, ca și cum ar fi fost o piesă de recuzită.
• Semnalul video nu provenea de pe Lună, ci era retransmis din Australia.
• La plecarea de pe Lună, nu se observă niciun fel de flacără de la motorul rachetei, ceea ce sugerează că aterizarea ar fi fost realizată cu ajutorul unor metode mai puțin evidente.

O altă ipoteză care sugerează falsificarea aselenizărilor provine din perioada actuală, când NASA invocă existența unor centuri de radiații distructive, numite „centurile Van Allen”, ca motiv pentru întârzierea misiunilor pe Marte cu echipaj uman. Centurile de radiații, descoperite în 1958, constituie o regiune de mare pericol pentru orice navetă spațială care ar traversa zona. Având în vedere că distanța până la Lună este mult mai mare decât a centurii exterioare, este puțin probabil ca o navetă să fi putut traversa aceste centuri de radiație fără a afecta grav echipajul sau echipamentele.

Aceste radiații sunt formate din electroni și protoni, care se mișcă cu viteză mare și pot deveni extrem de periculoase în timpul furtunilor solare. Furtuna solară care a avut loc în timpul misiunii Apollo 16 ar fi făcut imposibilă protejarea astronauților fără un strat de protecție imens, cum ar fi plumbul. Fisicienii sunt de părere că misiunile Apollo ar fi fost imposibile din cauza radiațiilor din centurile Van Allen.

Mai mulți cercetători, printre care Bill Kaysing, sugerează că astronauții nu au ajuns niciodată pe Lună și că misiunile Apollo au fost doar o înșelătorie elaborată. Conform acestuia, pozele au fost realizate într-un deșert din Nevada, într-o locație secretă a armatei americane, cunoscută sub numele de Zona 51.

De asemenea, Bart Sibrel a obținut înregistrări audio-video de la astronauți în timpul unei misiuni Apollo, care arată că filmările în care Pământul apare ca fiind la mare distanță nu sunt autentice, ci sunt fotografii prelucrate, care au fost lipite pe hubloul navetei pentru a crea iluzia unei călătorii către Lună.

Înregistrările filmate, care arătau mersul astronauților pe solul lunar, par a fi false, deoarece aceștia se deplasau într-un ritm normal, ca și cum ar fi fost într-un câmp gravitațional similar celui de pe Pământ. Dacă filmările ar fi fost reale, pașii lor ar fi trebuit să fie mult mai lungi și mai ușor de observat din cauza gravitației reduse.

Un alt detaliu controversat este faptul că NASA a anunțat în 2006 că a șters înregistrările originale ale misiunilor lunare Apollo, iar în locul lor au fost păstrate doar copii „restaurate”. Această decizie a ridicat multe semne de întrebare cu privire la autenticitatea materialelor originale.

În prezent, mai mult de un sfert din populația americană crede că omul nu a ajuns niciodată pe Lună. Deși aceste misiuni au costat statul american 40 de miliarde de dolari, serviciile secrete din diverse țări au fost la curent cu posibilele falsificări. Aceste operațiuni au fost realizate cu scopul de a dezvolta industria militară americană, de a masca tehnologii avansate și de a alimenta iluzia că America este singura putere capabilă de a cuceri spațiul.

Principalele scopuri ale acestui proiect ar fi fost:

1. Dezvoltarea industriei militare americane.
2. Utilizarea tehnologiilor avansate în scopuri secrete.
3. Menținerea mitului „singurătății” în univers, consolidând ideea că doar acest sistem de viață terestru este viabil.
4. Promovarea tehnologiilor pe bază de combustibili fosili, în detrimentul celor care ar fi folosit surse de energie „liberă”.
5. Crearea unui sentiment de patriotism și de venerație față de lideri și față de „visul american”.