Desavârșirea

Iată un scurt pasaj despre ILUMINARE, din cartea "Moartea morţii şi desăvârşire” scris la persoana a treia de către iluminatul român Ilie Cioară:

”Concomitent cu numărul tot mai mare de informaţii în legătură cu desfăşurarea existenţei dincolo de mormânt, creşte şi setea de autoperfecţionare. În acest sens, urmărind vieţile sfinţilor, renunţă la viaţa omului obişnuit şi devine monah (n.n. - Ilie Cioară). Timpul şi-l petrece între munca legată de serviciu şi singurătatea locuinţei, unde studiază numai literatura ce tratează căile şi metodele care promit ameliorarea psihologică a fiinţei umane. Îşi însuşeşte Rugăciunea inimii, pe care o rosteşte neîncetat zi şi noapte.
După alţi opt ani de privaţiuni şi luptă înverşunată cu pornirile ancestrale ale propriului ego, rămâne totuşi nemulţumit. Întreaga strădanie nu i-a adus decât mici schimbări de suprafaţă, cu totul neînsemnate. În faţa unui asemenea bilanţ, ia hotărârea de a părăsi ţara, pentru a îmbrăţişa viaţa de sihastru pe muntele Athos. Securitatea însă, în ultimul moment, se opune.
Obligat să trăiască în continuare în acelaşi climat, începe să mediteze mai mult asupra credinţei, practicilor religioase, diferitelor metode de luptă cu sine. În final ajunge la concluzia că toate acestea nu conduc pe practicant la integrarea lui în "Marele Tot", din care toate purced.
"Am folosit, şi asta multă vreme, Rugăciunea Inimii. Şi iată ce constat. Rostirea neîncetată a formulei blochează eliminarea energiilor care hrănesc şi întreţin omul vechi. Or, în acest caz, cum ar putea să apară omul nou, cu totul diferit, în măsură să întâlnească Sacrul? Mai constat că, prin rostirea ei, întreaga minte s-a transformat într-un robot închis în propria lui găoace egocentrică, iluzorie însă."
Într-un moment de revelaţie, află că puritatea minţii şi Absolutul nu pot fi atinse prin credinţă, voinţă, efort, imaginaţie, analize etc, şi că orice activitate este şi rămâne în orice împrejurare un obstacol permanent la întâlnirea omului cu Dumnezeu.
"Deci, nu eu merg spre Dumnezeu prin vreo activitate a minţii, ci El vine înspre mine, când a încetat orice căutare a gândirii mele."
În urma acestei fericite descoperiri, adoptă o nouă modalitate de întâmpinare a frământărilor ego-ului gânditor. Ascultă şi priveşte cu întreaga atenţie orice reacţie a psihicului propriu care survine automat la mişcarea permanentă a vieţii. Altfel zis - o stare de conştientizare spontană, realizată pe parcursul unei clipe, în care gândirea tace cu desăvârşire.
"Orice imagine, gând, dorinţă, dacă sunt bine întâlnite prin lumina atenţiei, ele dispar. Cu timpul, vin din ce în ce mai rar, iar unele din ele dispar complet. Acest mod de-a mă întâlni cu mine, simplu, dar greu de pus în practică, l-aş caracteriza drept o golire a minţii de propriile ei acumulări care o definesc şi o ţin încătuşată."
Această simplă cunoaştere de sine o practică timp de circa doi ani şi jumătate, când întâlneşte o nouă şi mare surpriză. Gândirea, fără nici un efort, îşi încetase zburdălnicia, ego-ul îşi pierduse însemnătatea în actul de decizie.
În structura lui se operase, pe căi nevăzute şi neurmărite, o incizie, ca o fereastră spre Infinit. Această deschidere îi permitea practicantului să părăsească fără nici un efort mărginirea egocentristă, spre a întâlni Absolutul. Cărarea îngustă se descoperise singură!”