TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

Putem certifica faptul că, în filosofia contemporană a limbajului, teoria actelor de limbaj ocupă, de aproape un secol, un loc central. Aparatul conceptual, care s-a dezvoltat pe baza ei, ajunge să fie solicitat pe scară largă în diverse analize ale comunicării.

Dominique Maingueneau, în Nouvelles tendances en analyse du discours, lucrare apărută în 1987, compară școala franceză de analiză a discursului cu cea anglo-saxonă și reproduce, după F. Gadet, un tabel ce înfățișează, în sinteză, diferențele dintre cele două școli.

Putem constata, printre altele, originile diferite ale celor două școli; trebuie să remarcăm faptul că școala franceză de analiză a discursului își are originea în lingvistică. Dominique Maingueneau afirmă că „studiul lingvistic al producerii unui text va face un discurs”.

Credem apoi, că punctul de vedere al lui M.A.K. Halliday cu privire la cele trei funcții principale ale limbii: cea ideațională, interpersonală și textuală creează posibilitatea ca actul lingvistic să poată fi privit:

(a) ca activitate de discurs, expresie a atitudinii cuiva și influențare asupra comportamentului auditorului;

(b) ca transmitere a mesajului, mijloc de examinare și interpretare a experienței lumii;

(c) ca mijloc de construire a unui text.

Prin cele consemnate de-a lungul expunerii, am dorit să demonstrăm că fiecare dintre tipurile de acte de discurs, situate la cei șase poli ai hexadei, funcționează pe trei planuri:

* un plan sintactic, în care discursul se manifestă ca o combinare de cuvinte, secvențe de cuvinte sau propoziții;

* un plan semantic, în care discursul există și funcționează ca atare, dezvăluind relațiile interlingvistice și intertextuale;

* un plan pragmatic, în care discursul stabilește relații cu utilizatorii săi.

Suntem întrutotul de acord cu afirmația lui Peter Frederik Strawson, conform căreia nu putem înțelege limbajul, dacă nu înțelegem discursul și nu putem înțelege discursul dacă nu ținem cont de scopul comunicării.

Schimburile lingvistice fac din oameni, în același timp, enunțători, receptori și interpreți ai propriilor noastre enunțuri, precum și utilizatori, în cunoștință de cauză, ai funcțiilor limbajului.

Dominique Maingueneau, în *Nouvelles tendances en analyse du discours*, lucrare apărută în 1987, compară şcoala franceză de analiză a discursului cu cea anglo-saxonă şi reproduce, după F. Gadet, un tabel ce înfăţişează, în sinteză, diferenţele dintre cele două şcoli:

|                      | ANALIZA DISCURSULUI ÎN ŞCOALA:        |                            |

*O analiză comparativă a datelor analiticii discursului (în varianta lui Dominique Maingueneau)*

Putem constata, printre altele, originile diferite ale celor două şcoli, trebuie să remarcăm faptul că şcoala franceză de analiză a discursului îşi are originea în lingvistică. Dat fiind acest fapt, François Rastier a dezvoltat o lingvistică a discursului care cuprinde un ansamblu de discipline, strâns legate între ele, ce renunţă la abordarea limbajului doar pe baza unităţilor şi regulilor sale şi îl analizează raportîndu-l la realităţile social-istorice, psihologice etc.

În Franţa, conceptul de discurs a fost redat de Dominique Maingueneau afirma că: „studiul lingvistic al condiţiilor de producere a unui text va face un discurs”. Analiza discursului investighează organizarea logo-semantică şi/sau sintactico-semantică a limbajului, ale descrierii fenomenului discursului sau ale raporturilor sale cu alte produse ale practicilor socio-lingvistice. Acest tip de analiză abordează producţiile lingvistice la un nivel superior frazei sau enunţului izolat, presupunînd o cercetare specifică a domeniului discursului.

Apreciem, de asemenea, că limbajul îi oferă locutorului capacitatea de a construi pasaje corelate în cadrul discursului, din punct de vedere situaţional, cu relaţii de coeziune între fraze. Pe de altă parte, receptorul are capacitatea de a distinge un text de o înşiruire întîmplătoare de fraze.

Credem apoi, că punctul de vedere al lui M. A. K. Halliday cu privire la cele trei funcţii principale ale limbii: ideaţională, interpersonală şi textuală creează posibilitatea ca actul lingvistic să poată fi privit:

a) ca ACTIVITATE DE DISCURS, expresie a atitudinii cuiva şi influenţare asupra comportamentului auditorului;

b) ca TRANSMITERE A MESAJULUI, mijloc de examinare şi interpretare a experienţei lumii;

c) ca MIJLOC DE CONSTRUIRE a unui text.

*Discurs prin intermediul textului: funcţii ale limbii, în raport cu etapele actului comunicării (după M. A. K. Halliday)*

Din schema reprodusă, putem observa o ierarhie instrumentală, conform căreia discursul include (şi presupune) mesajul, iar mesajul include (şi se împlineşte odată cu) textul, în care se obiectivează, deopotrivă, discursul şi mesajul.

În ceea ce ne priveşte, am tratat actele de discurs dintr-o perspectivă hipersemiotică, ordonîndu-le după factorii „S” (semnificantul), „i” (intensitatea logică), „D” (referenţialitatea), „c” (conotaţia), „E” (expresivitatea) şi „R” (receptivitatea). Suntem, măsură, acum, să reprezentăm hexada actelor de limbaj (sau de discurs) şi a tipurilor aferente de enunţuri (descriptori, prescriptori şi, în general: ascripţii, injoncţiuni, sau ilocuţiuni).

*Tipologia actelor de discurs, în acord cu schema hexadică din logica situaţională*

**1. DIN PERSPECTIVA SEMNIFICATULUI („S”)**, actele de discurs sunt construcţii lingvistice apte să asigure descrierea adecvată a fenomenelor lumii, a persoanei sau a eului. Sunt importante coerenţa lingvistică, coerenţa lor morfosintactică şi, deci, în preocupările acestui capitol, fenomene precum circumstanţierea şi contextualizarea enunţării, presupunerea, înţelegerea şi subînţelesul etc.; toate acestea contribuind la definirea şi la manifestarea competenţei comunicative, lexical-sintactice, semantice etc. pe care o „declinăm” cu toţii polimodelul hexadei al situaţiilor de discurs. Figurile retorice, care pe acest plan, al semnificabilului, intervin în descrierile celebre clasificate precum cea a lui César Chesneau du Marsais (figuri de DICŢIUNE, „care privesc schimbarea ce se petrece în sensul construcţiei gramaticale”; „TROPII” lui Pierre Fontanier (tropi, „într-un cuvînt”; şi tropi, „de mai multe cuvinte”; figuri de construcţie; figuri de elocuţie; figuri „de stil”; figuri „de gîndire”).

**2. ÎN ORIZONTUL INTENSIUNII („i”)**, enunţurile sunt acte de predicare sau de relaţionare a numelor, ale înţelesurilor sau înţelesurilor sint. consistenţa internă, corectitudinea sistemică, acordul cu alte enunţuri, precum şi „reductibilitatea” enunţului la alte enunţuri sau „derivabilitatea” acestuia din alte enunţuri. A sublinia diversitatea formelor de predicare şi, mai ales, multitudinea accepţiilor conferite sensului, ca „materie primă”, dar şi ca „rezultat” al operaţiei de predicare, sau de atribuire – iată sarcina pe care ne-am impus-o la acest palier al inventarului actelor de discurs şi al atitudinilor propoziţionale.

**3. PE AMPLASAMENTUL EXTENSIUNII, SAU AL DENOTAŢIEI („D”)**, actele de discurs sunt referinţe la lume, relatări de fapte, realizarea corespondenţei gîndului cu realitatea. Valoarea acestui tip de act o reprezintă adecvarea informativă. În capitolul cu pricina, am prezentat toate acestea în chip de demersuri graduale vizînd modul de îndeplinire şi conformitatea cu normele specifice de realizare. Produsele actelor de referire sunt tocmai enunţurile descriptive, iar o tipologie a acestora în raport cu criteriul denotativ prin excelenţă, veracitatea, se adaugă altor consideraţii privind diversitatea contextelor enunţării şi constructivitatea lumilor posibile ca produse ştiinţifice, literare şi, în general, culturale.

**4. DIN UNGHIUL DE VEDERE AL CONOTAŢIEI („c”)**, actele de discurs exprimă constatări (sau „referinţe la lume”), dar şi dorinţe, promisiuni, rugăminţi, în general, atitudini subiective, aparţinînd unei imense familii de „referinţe la locutor” (cum le spune Paul Ricoeur, un celebru analist al fenomenului generalizat al metaforei). Valorile acestui tip de discurs sunt eficacitatea, adecvarea evaluativă, înţeleasă ca „adecvare materială însoţită de adeziunea sau de acordul enunţiatorului”. CONOTAREA şi PERFORMAREA, ca moduri de utilizare a construcţiilor logico-discursive în regim interogativ, evaluativ, hortativ, deziderativ etc. ne-a polarizat atenţia în secţiunea respectivă a expunerii, iar întîlnirea pe care am dat-o clasicilor retoricii (pasionaţi de omologarea figurilor discursive, cu preponderenţă în exprimarea „cultă” şi „aleasă”) cu postmoderniştii interesaţi de analitica discursului cotidian, pe coordonate fenomenologice şi semio-logice (cercetători antrenaţi în înregistrarea şi clasificarea actelor de vorbire *tout court*) s-ar putea înfăţişa drept una dintre mizele încercării pe care o supunem judecăţii publice.

**5. SUB IMPRESIA EMITENTULUI („E”)**, actele de discurs exprimă intenţii de raportare la sine, stări de spirit, alocuţii şi invitaţii la interlocuţie. Valorile ce caracterizează acest tip de discurs sunt inteligibilitatea şi elocinţa exprimării. Prin corelarea cu cercetările impuse de complexitatea discursului religios şi a comunicării în orizontul limbajului despre Dumnezeu şi mîntuirea divină, la acest capitol am inserat idei întru totul relevante, precum cele ale lui D. D. Evans despre AFINITATEA LIMBAJELOR şi AUTOIMPLICAREA PRIN LIMBAJ, despre valoarea (forţa, sau utilizarea) expresivă a limbajului (dimensiune semnalată clar şi de către Karl Bühler, cu mult înaintea filosofilor acţionalişti ai limbajului). Tot acum, am găsit potrivit să relevăm recurenţa unor „niveluri de complexitate” ale intervenţiilor discursive, recurgînd la rezultatele cercetării privitoare la instanţele textului literar. Pentru viitoare aprofundări ale relaţiei dintre teoriile actelor de limbaj şi sistemele retoricii, credem că ar fi util să pornim de la explicaţiile psihologice ale figurilor de discurs, cum este cea realizată în secolul al XVII-lea de către Bernard Lamy.

**6. LA INCIDENŢA CU RECEPTORUL („R”)**, actele de discurs sunt „vectori ai perlocuţiei şi chemări la interlocuţie”. Valorile specifice acestor tipuri de acte sunt persuasivitatea, credibilitatea locutorului, consensualitatea rostirilor sale, iar făgaşul multora din ele se întîmplă a le descoperi în chiar FIGURILE „SINTACTICE” inventariate de retoricieni (elipsa, zeugma, silepsa, reticenţa, epanalepsa, antiteza, anacolutul, gradaţia, inversiunea, chiasma, paranteza), ca şi în operaţiile interpropoziţionale aprofundate de logicieni (conjuncţia cu valoare analogică, disjuncţia slabă şi disjuncţia tare etc.). Cum nu toate efectele „programate” prin iniţiativa discursivă sunt bine intenţionate, în economia capitolului cu pricina am refăcut un scurt inventar al sofismelor de limbaj (echivocaţia, la nivelul termenilor; amfibolia, la nivelul propoziţiilor; separaţia licenţioasă a sensurilor, sau diviziunea; reunirea falacioasă a textului substanţializat (sau de către textul electro-magnetic, energetic), am găsit de cuviinţă să ne deschidem, la acest punct al expunerii, către modelul cititorului (sau ale interpretării).

Prin cele consemnate de-a lungul expunerii, am dorit să demonstrăm că, fiecare dintre tipurile de acte de discurs, situate la cei şase poli ai hexadei, funcţionează pe trei planuri: UN PLAN SINTACTIC, în care discursul se manifestă ca o combinare de cuvinte, secvenţe de cuvinte sau propoziţii, coeziunea lor fiind asigurată prin elemente lingvistice de legătură; UN PLAN SEMANTIC, în care discursul există şi funcţionează ca atare, dezvăluind relaţiile interlingvistice şi intertextuale care poziţionează semnele, sau expresiile în raport cu referenţii acestora; UN PLAN PRAGMATIC, în fine, în care discursul stabileşte relaţii cu utilizatorii săi; la acest nivel, enunţiatorul şi receptorul colaborează, pe baza unei experienţe comune.

Suntem întrutotul de acord cu afirmaţia lui Peter Frederik Strawson, din articolul *Phrase et acte de parole*, conform căreia nu putem înţelege LIMBAJUL, dacă nu înţelegem DISCURSUL, şi nu putem înţelege discursul dacă nu ţinem cont de scopul (de intenţionalitatea, sau de motivaţia) comunicării.

Pe parcursul cercetării prezentate, ne-am străduit să aşezăm într-un ansamblu coerent concepte şi proceduri relativ disparate în vasta literatură a domeniului performanţelor limbajului, pentru ca astfel să realizăm o deschidere spre tot ceea ce poate da seama de funcţionarea discursului şi de „eforturile” într-un discurs.

Schimburile lingvistice fac din oameni, în acelaşi timp, enunţiatori, receptori (inclusiv ai propriilor noastre enunţuri), precum şi interpreţi, utilizatori, în cunoştinţă de cauză, ai funcţiilor limbajului. Astfel, orientăm mesajul spre contextul extralingvistic (FUNCŢIA REFERENŢIALĂ), îi îmbogăţim sensul (FUNCŢIA POETICĂ); adoptăm atitudini faţă de propriile noastre enunţuri (FUNCŢIA EXPRESIVĂ); ne concentrăm asupra codului şi a folosirii acestuia (FUNCŢIA METALINGVISTICĂ); respectăm un protocol lingvistic prin care menţinem legătura cu alocutorul (FUNCŢIA FATICĂ), urmărind să-l influenţăm prin afirmaţiile, rugăminţile, promisiunile şi cererile noastre (FUNCŢIA CONATIVĂ). Solomon Marcus, în *Provocarea ştiinţei*, arată că aceste funcţii, „în interacţiunea lor, se pot favoriza sau sabota”, relevînd, într-un mod specific, caracterul paradoxal şi unic al comunicării umane.