Actul perlocutionar
ACTUL PERLOCUȚIONAR
Îndeplinind un act ilocuționar, locutorul urmărește să producă un anumit efect asupra alocutorului (sau interlocutorului) său, determinîndu-l pe acesta să recunoască intenția sa de a produce acest efect. Așadar, prin cuvînt, alocutorul poate fi convins, lămurit, înspăimîntat, neliniștit, înflăcărat, supărat, alinat, înduioșat etc. Aceste efecte sînt determinate de ceea ce Austin a numit ACTE PERLOCUȚIONARE, „acte pe care le îndeplinim prin faptul de a spune ceva”. De exemplu, îndeplinim actul ilocuționar de a pune o întrebare pentru a întrerupe sau pentru a-l încurca pe cel care vorbește.
Dominique Maingueneau evidențiază faptul că „domeniul perlocuționarului iese din cadrul specific limbajului”. Daniel Vanderveken subliniază, la rîndul său, că actele perlocuționare nu au pertinență semantică, neconstituind unități de semnificație în cadrul limbii. Dacă locutorul spune într-un anumit context de enunțare: „Culoarea aceasta a fost la modă anul trecut” el poate – intenționat sau nu – să irite sau să încurce perlocuționar alocutorul. Dar putem imagina un context posibil în care locutorul poate rosti enunțul literal, fără nici o intenție de a obține vreun efect perlocuționar.
Alain Berrendonner, în lucrarea Éléments de pragmatique linguistique, subliniază faptul că valoarea a ceea ce este spus este întotdeauna predictibilă, pentru că se bazează pe o convenție explicită. În schimb, efectele perlocuționare pot fi variabile, în funcție de circumstanțele enunțării. Perlocuționarul este neconvențional în măsura în care nu se supune regulilor codului lingvistic și nu este marcat manifest în enunț. Cu toate acestea, perlocuționarul „se supune unor forme de convenție, cum sînt cele ale «legilor discursului» ce determină subînțelesul și alte semnificații aluzive”.
„– Ce-mi pasă că monsieur Pierre e aici! izbucni mica prințesă, și obrazul frumos i se schimonosi deodată a plîns. De mult voiam să te întreb, André: de ce te-ai schimbat așa de mult față de mine? Ce ți-am făcut? Pleci la război; n-ai milă de mine! Pentru ce? / – Lise! numai atît zise prințul Andrei, iar în cuvîntul acesta era și rugăminte, și amenințare și, mai ales, siguranța că se va căi ea singură de ce-i spusese; totuși prințesa continua pripindu-se: / – Te porți cu mine de parcă aș fi o bolnavă, sau un copil. Crezi că eu nu văd? Așa erai acum cîteva luni? / – Lise, te rog să încetezi, spuse prințul Andrei și mai semnificativ. / Pierre, din ce în ce mai tulburat pe măsură ce înainta discuția, se ridică și se apropie de prințesă.”
Analizînd textul, sîntem în măsură să distingem între actele cu un obiectiv perlocuționar (prințul Andrei dorește s-o determine pe prințesa Liza să fie rațională) și actele ce antrenează efecte perlocuționare (schimbul de cuvinte dintre Liza și prințul Andrei îl tulbură pe Pierre). De asemenea, prin modulațiile vocii, enunțările prințului Andrei transmit mesaje diverse: rugăminte, amenințare, apel la rațiune. Prințesa Liza își exprimă prin cuvinte, dar nu cu cuvinte, durerea, suferința, frustrarea. Subînțelesul schimbului de replici relevă că discursul nu este numai informativ, ci transmite o întreagă paletă de trăiri și gînduri nerostite care nuanțează nedefinit comunicarea.
Comentarii