Noi descoperiri eneolitice la Tartaria si Lumea Noua

Scrierea de la Tărtăria rămâne un subiect fierbinte al istoriei noastre. 

Devansarea cu peste 1000 de ani a scrierilor din Sumer aduce cu sine și o mai mare importanță pe care trebuie să o acordăm civilizației ce a creat această scriere. Aşezările preistorice ce cuprind straturi neolitice şi eneolitice de la Tărtăria–Gura Luncii şi Alba Iulia–Lumea Nouă reprezintă, prin varietatea şi calitatea materialelor arheologice descoperite în cuprinsul lor, o piatră de încercare pentru orice cercetător care se ocupă cu studiul acestor perioade din Transilvania. Aflându-se în zone agricole exploatate extrem de intens, materialele arheologice din cele două situri au fost şi sunt răscolite, scoase fortuit la suprafaţă. Din această cauză, cele două situri stau la baza unor colecţii particulare valoroase, dar au fost şi studiate, prin cercetări sistematice, de foarte multe ori. Rezultatele cercetărilor sistematice, dar şi a celor perieghetice, au adus celebritatea acestora. Aşezarea de la Tărtăria este cunoscută în urma unor descoperiri întâmplătoare semnalate la început de către M. Roska. 

Situl arheologic de la Gura Luncii este cercetat sistematic, pentru prima dată, de K. Horedt între anii 1942–1943. Următoarele săpături aparţin lui N. Vlassa şi s-au efectuat în anul 1961. Ultimele săpături sistematice executate aici sunt cele din anul 1989. Aceste cercetări au fost conduse de I. Paul. În urma acestor cercetări s-au mai descoperit diferite artefacte. Acum voi prezenta materialele arheologice ce se află în colecţia personală a lui Gheorghe Alungulesei. Ele au fost recoltate în urmă cu mai mulţi ani, în urma unor periegheze succesive efectuate pe cele două mari situri neolitice transilvănene. Piesele sunt păstrate la locuinţa descoperitorului, în colecția personală. Situl arheologic de la Tărtăria – Gura Luncii este localizat lângă halta Tărtăria, pe un mic promontoriu lung de 300-350 m şi lat de 150 m, pe prima terasă neinundabilă a râului Mureş. Plastica neolitică şi eneolitică de la Tărtăria–Gura Luncii este reprezentată în această colecție prin mai multe fragmente de statuete. Astfel, avem:
Fragment de statuetă. Se păstrează capul şi pornirea dinspre gât a corpului. Fragmentul de statuetă este, după caracteristicile sale de bază, unul dintre cele mai timpurii din noul lot de la Tărtăria. Masca statuetei este evoluată şi uşor pentagonală. Ochii sunt redaţi prin două incizii, cea din dreapta feţei fiind mai oblică decât cea din stânga. Nasul este rotund, una dintre nări fiind realizată printr-o impresiune sub formă de lacrimă. Caracteristică foarte importantă pentru încadrarea cronologică a piesei, creştetul capului acesteia este tras spre spate, ca la atâtea alte reprezentări din Banat şi Transilvania, la acest orizont cronologic şi cultural. Piesa este realizată dintr-o pastă brună, nisipoasă şi grosieră. Arderea la care a fost supusă statueta este bună. Partea păstrată reprezintă zona superioară a unui „idol coloană” (simbol al Stâlpului Cerului; Stâlpul Djej – Get) evoluat din cei atât de caracteristici culturii Starčevo-Criş şi întâlniţi mai ales la sfârşitul fazei timpurii a culturii Vinča.
Fragment de statuetă. Se păstrează capul. Piesa prezintă o mască triunghiulară, cu nasul proeminent. Faţa este împărţită în două printr-o incizie foarte fină, întreruptă de nas. Creştetul piesei este teşit. După toate probabilităţile, privirea reprezentării era îndreptată în sus. Culoarea fragmentului este cărămizie, factura nisipoasă şi cu arderea slabă, coaptă. Statueta poate aparţine, din punct de vedere cultural şi cronologic, unei faze a culturii Vinča, varianta transilvăneană.


Cap de statuetă. După toate aparenţele, capul piesei nu are mască. Stilul de realizare a feţei (sprâncenele proeminente; ochii redaţi prin incizii puţin oblice faţă de nas; nasul redat realist, chiar şi nările fiind reprezentate prin două impresiuni; gura rotundă) ne indică faptul că piesa este realizată sub influenţa unei culturi extracarpatice (Gumelniţa, Sălcuţa, Precucuteni). Fragmentul este brun, prezintă flecuri de ardere. Statueta este degresată cu nisip, pleavă şi are arderea foarte bună. Piesa este lustruită şi slipuită. Reprezentarea poate fi încadrată cronologic şi cultural într-o etapă a culturii Petreşti sau, poate, Lumea Nouă.


Fragment de altăraş. Partea păstrată din altăraş are două picioare–postament şi o parte dintr-un mic recipient. De asemenea, se mai păstrează şi o protomă antropomorfă, cu mască pentagonală–rotunjită şi ochii aproape perpendiculari pe nas, redaţi prin incizii. De asemenea, constatăm redarea sprâncenelor cu precizie. Nasul protomei este proeminent şi prelung. Piesa este de culoare cărămizie (interiorul vasului este negru), cu factura semifină, nisipoasă, spatulată şi cu arderea bună (secundară în urma unui incendiu, după câte se pare). Altăraşul face parte dintre piesele nivelurilor eneolitice, după factură şi modul de realizare, poate Petreşti sau Lumea Nouă, de aici.
Fragment de statuetă din care se păstrează capul. Piesa avea pe faţă o mască pentagonală din care nu se mai păstrează partea inferioară, ruptă de mai mult timp. Ochii sunt redaţi prin incizii adânci, iar nasul este modelat sub forma unui gurgui de mici dimensiuni. De sub nas porneşte o altă incizie, adâncă. Nu ştim cât de mult va fi continuat aceasta. Bănuim că nu foarte mult, ea reprezentând mai mult ca sigur o nară. Ceafa statuetei este teşită. Sânii piesei sunt teşiţi. Reprezentarea este de culoare gălbuie, cu factura fină, nisipoasă. Piesa este slipuită şi cu arderea foarte bună. Toate aceste caracteristici ne îndeamnă să atribuim fragmentul de statuetă nivelurilor târzii, eneolitice, din acest sit.
Fragment de statuetă. Una dintre cele mai frumoase piese ale acestui lot i s-a păstrat doar torsul. Capul, braţele – de la umeri până la încheieturi – şi picioarele – din dreptul coapselor în jos – sunt rupte din vechime. Partea păstrată arată o grijă deosebită a autorului străvechi de a reda corect amănunte anatomice (de exemplu, numărul degetelor). După toate aparenţele aceasta era aşezată pe un tron asemenea multor statuete din cultura Tisa I. Statueta este maronie cu slip cenuşiu şi arderea foarte bună (miezul piesei este negru). Piesa este degresată cu nisip fin. Caracteristicile statuetei ne fac să o încadrăm, eventual, nivelurilor Petreşti sau Lumea Nouă din acest sit.


Cap (?) realizat dintr-o piatră de râu. De la Tărtăria provine şi un bolovan de râu rotunjit, pe care se disting trăsăturile unei feţe de om. Aceasta are sprâncenele şi ochii semicirculari. Gura este, de asemenea, semicirculară, largă. Amănuntele de redare a feţei, mai degrabă groteşti decât realiste, chiar dacă schematizate, aşa cum este arta neoliticului în general, ne îndeamnă să gândim că ne aflăm – în cel mai fericit caz – în faţa unui joc al naturii. Asemănătoare cu statuile de piatră de la Lepinski Vir, această statuie pare grotească datorită ochilor exoftalmici ce privesc cerul, de acolo de unde vine cataclismul cosmic periodic ce vine la sfârșitul lumii. El ne va „împietri” efectiv.


Aşezarea preistorică de la Tărtăria–Gura Luncii este unul dintre cele mai importante situri arheologice transilvănene. Am putea încadra, măcar tipologic, unele dintre piesele descoperite întâmplător aici în stratigrafia deja cunoscută. Primele săpături sistematice efectuate în anii 1942–1943 publicate, cele ale lui K. Horedt, sunt – după cum ne-o arată ilustraţia articolului – mult mai ample decât cele executate de N. Vlassa în anul 1961. Acesta din urmă a mai adăugat secţiunilor şi suprafeţelor A, C, D, E şi BF, cercetate în anii 1942–1943, secţiunea H şi suprafaţa G, ambele executate în anul 1961. Cercetările cele mai consistente sunt cele din suprafaţa G care a verificat, de fapt, profilurile suprafeţei C cercetate de savantul sibian. K. Horedt ne spune că în săpătura A stratul de cultură are 1,15 m. Chiar dacă şi-a adâncit cercetările până la 2,80 m, acesta nu a mai găsit nimic. Cea mai interesantă observaţie a lui K. Horedt este cea după care ceramica turdăşană apare la orice adâncime. Alta este situaţia în săpătura B. Acum, stratul de cultură s-a adâncit până la 2,60 m, iar locuinţa adâncită descoperită cu acest prilej a fost cercetată până la 3,80 m. În săpătura C ceramica pictată pătrunde până la 1,40 m, ceramica turdăşană fiind prezentă, din nou, în toate nivelurile. În suprafaţa E s-a ajuns la pământul virgin la 3,20 m. După toate aceste săpături, K. Horedt denumeşte nivelurile descoperite (Tărtăria I – cu bordeie; Tărtăria IIa, b şi c – cu locuinţe de suprafaţă). Foarte importantă este şi paralelizarea nivelului Tărtăria IIb cu Boian A, pe baza unui import ceramic. Săpăturile lui N. Vlassa au fost – după cum mai afirmam – doar verificări ale stratigrafiei cunoscute anterior. Concluziile lui N. Vlassa le-am folosit într-o lucrare foarte recentă pentru a paraleliza stratigrafia de la Tărtăria–Gura Luncii cu cea de la Turdaş–Luncă. Stratul 1 de la Tărtăria este similar – cel puţin în mare – cu nivelul I de la Turdaş–Luncă. Stratul de cultură este subţire şi întrerupt, pe alocuri, în ambele situri, iar locuinţele sunt reprezentate prin bordeie cu foarte mult material arheologic.


Cât priveşte încadrarea culturală a stratului 1 de la Tărtăria, ne putem permite să constatăm că între timp s-a demonstrat faptul că Tisa I clasică este contemporană cu Vinča C, ceea ce ridică un semn de întrebare la încadrarea – extrem de timpurie – propusă pentru stratul 1 de la Tărtăria (în care se află, după autorul citat, şi elemente Starčevo-Criş – de fapt, reminiscenţe ale acestei culturi semnalate pe seama apariţiei plevei tocate folosită ca degresant, paralelizate, în mare, cu Vinča A) paralelizat cu Vinča B₁ datorită prezenţei elementelor Tisa I ! Între timp s-a demonstrat că ultimul element genetic, cel Tisa I, este mai nou, paralel cu Vinča B₂ (faza timpurie Tisa I) şi Vinča C₁ (faza clasică Tisa I). 

Prezenţa plevei ca degresant este, după observaţiile noastre din staţiunile turdăşene cercetate în ultimii zece ani, slabă dar consecventă.
Punem aceasta pe seama dezvoltării întârziate a culturii timpurii vinciene, a perpetuării unor tehnologii arhaice de realizare a pastei ceramicii, observată de noi – de atâtea ori – în ultima vreme. Gh. Lazarovici – care este şi cel mai bun cunoscător al realităţilor vinciene timpurii din România – observa, încă din anul 1979, că: La Tărtăria, în afara plasticii, . . ., nu au apărut elemente sigure Vinča A. Prin factura ceramicii, motive şi forme, descoperirile din nivelul I sunt mai târzii (n.n.) decât cele de la Balta Sărată I, Trnovačka, Banija, Aradac, staţiuni aparţinând orizontului Vinča A / B₁. Acelaşi autor arăta, în continuare, că: În Transilvania . . .Cele mai multe elemente socotite Tisa, aparţin în prezent culturii Szakálhát, grupului Bucovăţ sau grupului Turdaş – dezvoltat independent de Vinča. Toate aceste observaţii concură la o încadrare mai târzie a stratului, poate într-o perioadă contemporană cu nivelul I de la Turdaş–Luncă, fiind încadrat, astfel, în cultura Turdaş, faza veche, sau puţin înaintea acesteia. Analizând situaţia siturilor vinciene timpurii din Transilvania (Vinča A_1–3 şi B₁) constatam că este posibil ca materialele de această factură din Transilvania să poată fi încadrate şi în momente cronologice mai noi, din cauza unui proces de regionalizare ce se va fi întâmplat în această provincie istorică a României. Din cauza fenomenului amintit, ca şi pentru faptul că legăturile cu zonele vinciene–mamă se vor fi rupt pentru aproximativ două sute de ani, neoliticul dezvoltat transilvănean îmbracă forme arhaice, de tradiţia vinciană timpurie, peste care se suprapune o ceramică pictată a cărei origini trebuie să o căutăm în zonele de NV şi V ale României. Stratul 2 de la Tărtăria, numit de N. Vlassa şi de „fază Turdaş–Petreşti”, are exclusiv locuinţe de suprafaţă, spre deosebire de aşezările de la Turdaş–Luncă (nivelul II – inferior este alcătuit din bordeie, doar nivelul II – superior fiind alcătuit din locuinţe de suprafaţă) şi Orăştie–Dealul Pemilor, punct X₂ , în care nivelurile „clasice” turdăşene au un moment „de venire” (cu locuinţe adâncite) şi un altul, ulterior, de „sedentarizare”  (cu locuinţe de suprafaţă).
Această observaţie ne sugerează minimum două idei, deosebite ca finalitate, în ceea ce priveşte judecarea stratigrafiei celor două staţiuni: 1. Fie că la Turdaş–Luncă existenţa celor două niveluri vechi de bordeie ar sugera două momente deosebite de venire şi – implicit – un posibil hiatus între acestea, observaţia pledând pentru vechimea mare a primelor bordeie din ambele situri, dar nu mai devreme de Vinča B; 2. Fie că la Tărtăria stratul 1 este legat prin aceeaşi relaţie (venire–sedentarizare) ca şi în nivelul II (sau intermediar) de la Turdaş–Luncă şi Orăştie–Dealul Pemilor, punct X₂ (faza veche – faza nouă) şi atunci acesta este Vinča B₂. Aceste observaţii – ca şi cea conform căreia stratul 2 de la Tărtăria are 1 m grosime – ar sugera că în el este cea mai bună stratigrafie pentru cultura Turdaş. Stratul 3 de la Tărtăria este numit de N. Vlassa şi Petreşti–Turdaş. Remarcăm, din nou, similitudinea dintre stratigrafia de la Turdaş–Luncă şi Tărtăria (nivelul III din prima staţiune aparţine culturii Petreşti A–B – poate A –, pe când stratul 3 de la Tărtăria aparţine, în mare, tot acestei faze).
Trebuie menţionată observaţia conform căreia: „… la Tărtăria lipseşte un strat Petreşti pur, lipsit de elemente turdăşene, aşa cum găsim în aşezările Petreşti ce-şi încep existenţa mai târziu şi într-o zonă ce depăşeşte aria de maximă extensiune a culturii Turdaş. De altfel, I. Paul merge şi mai departe în monografia dedicată culturii Petreşti, domnia sa afirmând că: Convieţuirea Turdaş – Petreşti pare a fi fost de mai lungă durată în această zonă. Ea se încheie până la urmă, şi aici, cu generalizarea treptată a culturii Petreşti, sub forma unor aşezări de mare întindere şi cu o densă locuire, corespunzătoare fazelor mijlocii (A–B) şi, mai ales, târzii (B). După cum putem observa, situaţia nu este de loc clară în ceea ce priveşte această convieţuire, aceasta părând – de cele mai multe ori – a se datora a cel puţin doi factori: 1. Antrenarea unor materiale arheologice turdăşene în urma construirii locuinţelor şi complexelor arheologice petreştene; 2. Preluarea unor motive incizate de către petreşteni, acestea având o evoluţie proprie în cadrul culturii Petreşti. 

Stratul 4 de la Tărtăria este numit de acelaşi regretat cercetător clujan, Petreşti–Coţofeni. Domnia sa credea că dintr-un Petreşti târziu, neornamentat prin pictare, se poate trece la cultura Coţofeni. Sigur că distanţa cronologică dintre cultura Petreşti, faza B, şi cultura Coţofeni este semnificativă – la nivelul cunoştinţelor noastre actuale –, fapt ce exclude validarea acestei teorii. H. Dumitrescu observă faptul că purtătorii culturii Coţofeni preferă – cel puţin pentru fazele timpurii – acelaşi tip de habitat ca şi comunităţile neolitice de tip Turdaş sau Petreşti, observaţie care ni se pare semnificativă pentru definirea tipului economic caracteristic la sfârşitul eneoliticului. La toate aceste observaţii se pot adăuga şi cele obţinute în anul 1989, când nivelurile de locuire stabilite anterior s-au confirmat.

Toate aceste idei au fost reamintite cititorului avizat pentru a încerca să încadrăm cronologic şi cultural măcar unele dintre piesele colecţiei publicate cu acest prilej. Luate după caracteristicile tipologico–stilistice de bază aceste statuete pot fi împărţite în cel puţin două loturi ce ar aparţine şi la două orizonturi cronologice distincte. În interiorul lotului 1 s-ar putea distinge şi subloturi. Acestea sunt cerute de existenţa anumitor statuete și a altăraşului. Aceste subgrupe ar avea şi valenţe cronologice, subgrupa 1 fiind cea mai veche. Pe baza unor statuete asemănătoare s-a cerut şi vechimea mare a complexului ritual descoperit de N. Vlassa la Tărtăria. Acesta era alcătuit din 26 de statuete din lut ars, doi idoli cicladici de alabastru, o brăţară din scoică Spondylus şi trei tăbliţe cu semne incizate. Lângă acestea se aflau osemintele în dezordine ale unui individ de 35–40 ani trecute prin foc, iar altele sparte. N. Vlassa se gândea şi la o formă de canibalism ritual (posibil ca acest ritual al dezgropării celui decedat, al spargerii oaselor și a trecerii acestora prin foc să fie o „reluare”, sau „repetaer” a caznelor prin care va trece omenirea în cazul cataclismului cosmic periodic prin care trece planeta noastră). Văzând cum arată piesele antropomorfe de lut din arealul vincian, la orizontul cronologic invocat, constatăm că statuetele antropomorfe de la Gornea, Balta Sărată sau Liubcova pot fi baza tipologică pentru statuetele din lotul de la Tărtăria, dar nici unele din cele invocate nu reprezintă o secvenţă atât de comprimată structural ca şi depozitul transilvănean.


Impresia pe care o am este că acest complex – cel descoperit de N. Vlassa – este cu adevărat ritual şi nu are legătură cu stratigrafia cunoscută până acum în acest sit, mai precis cu stratul 1 –, groapa în care s-au depus piesele neţinând de straturile de locuire de la Tărtăria, ci de un moment mai vechi, localizat cronologic într-o etapă anterioară. Cei care au depus statuetele în groapă erau fie în trecere, fie au realizat un ritual de iniţiere sau consacrare ale cărui semnificaţii ne scapă, locul sacru nefiind locuit decât după ce s-a uitat care sunt semnificaţiile actului religios în sine sau când populaţia neolitică şi-a modificat ceva din modul specific de a se raporta la divinitate. Această modificare s-a împlinit o dată cu apariţia culturii Turdaş, aşa cum o definim noi astăzi. De câte ori s-a analizat acest complex de cult a fost foarte greu ca el să se raporteze şi cronologic la stratigrafia de aici, tipologia statuetelor cerând o încadrare timpurie, iar ceramica nepermiţând, decât forţat, aceasta. Credem că aici este cheia problemei încadrării cronologice a complexului ritual de la Tărtăria, dar şi a unor niveluri vechi a staţiunilor cu stratigrafie deja consacrată din Transilvania. Conservatorismul comunităţilor vinciene timpurii de aici – amintit deja – se poate observa atât în păstrarea unor caracteristici arhaice, vinciene vechi, în ceramica turdăşană dar, mai ales, în plastica ce apare în aceste staţiuni. Aceasta, cultura Turdaş, respectă, la un orizont cronologic Vinča B sau C, cutumele stabilite de vincieni încă din faza A a culturii lor, după ce aceştia le abandonaseră de mult în zonele de origine. Cum se poate explica altfel faptul că masca statuetelor din Transilvania este triunghiulară – sau uşor pentagonală –, simplă, în tot neoliticul dezvoltat, dar şi în cultura Turdaş, aşa cum este caracteristică doar în fazele timpurii ale culturii Vinča în Yugoslavia şi Banatul de S? Cum se poate explica faptul că toate statuetele vinciene şi turdăşene din Transilvania au ochii incizaţi după cel mai simplu tipar vincian, mult complicat în fazele dezvoltate şi finale ale culturii în zonele–mamă? Pentru exemple din Transilvania în sprijinul acestor observaţii nu mă pot referi decât la descoperirile stratigrafiate, din ultimul timp, de la Romos şi Turdaş–Luncă, neuitând de descoperirile mai vechi de la Turdaş, dar şi de cele de la Tărtăria, publicate de N. Vlassa. Emblematic este şi faptul că masca Statuetei de la Liubcova este triunghiulară, nu pentagonală cum ar cere-o orizontul cronologic şi cultural la care se încadrează piesa.
Tot pilduitor este şi exemplul aşezării de tip tell de la Chişoda Veche unde statuetele realizate într-un stil vechi, cu mască triunghiulară, apar în aceleaşi bordeie cu cele având mască pentagonală. Deci, tipologia formelor de mască nu respectă întotdeauna – nici chiar în cultura Vinča – cutumele stabilite până acum drept reguli generale. Lotul 2 cuprinde alte statuete. La acestea modul de schematizare a feţei este apropiat de cel din culturile de la sud de Carpaţi, chiar dacă maniera de lucru a statuetei păstrează certe influenţe locale. În cazul celei de a doua piese observăm că suntem în faţa unei statuete ce provine, cu siguranţă, din nivelurile eneolitice de tip Petreşti din acest sit. Bustul îşi regăseşte analogii în cultura Vinča, acest tip de statuetă putând să fie înrudită şi cu cele figurate pe tron, din cultura Tisa I. Ambele tipuri de piese arată deschiderea spre vest şi spre sud a lumii eneolitice transilvănene şi legăturile culturale şi – de ce nu ? – comerciale din epocă. Probabil că aceste piese provin dintr-un nivel stratigrafic în care se produce o sinteză între elementele turdăşene, Lumea Nouă şi Petreşti.


Celelalte statuete din aceeași colecție sunt descoperit în situl de la Alba Iulia – Lumea Nouă. Acesta este situat pe terasa a doua a Mureșului, în partea de nord-est a municipiului Alba Iulia. Numele de „Lumea Nouă” vine ca o recunoaștere a faptului că a mai existat cel puțin o Lume Veche, iar „înlănțuirea” acestor mai multe Lumi formează lanțul (za-lele (Zal – Moș-e; Zalmoxe) ciclice) ce ne leagă de materie (Calea Robilor – galaxia noastră). Staţiunea de la Alba Iulia – Lumea Nouă este cunoscută din anul 1942 când, în urma unor construcţii edilitare, s-a descoperit un strat compact de arsură şi fragmente ceramice. În acelaşi an s-au făcut şi primele determinări asupra sitului arheologic. Cercetările arheologice propriu-zise s-au desfăşurat în anii 1944, 1945 şi 1947. Următoarele săpături sistematice s-au desfăşurat în anii 1961, 1963, 1976, 1995 – 1996, 2002 – 2007.  Statuetele descoperite în acest sit sunt următoarele:


Fragment de statuetă din care se păstrează doar capul. Masca de pe faţa statuetei este pentagonală, arcuită. Ochii sunt incizaţi şi oblici. Nasul este realist, legat de sprâncene şi are o singură nară redată printr-o impresiune rotundă. Creştetul capului este teşit şi perforat vertical–transversal, din loc în loc. Piesa este cărămizie, nisipoasă, fină şi cu arderea foarte bună. Piesa poate aparţine nivelului celui mai vechi de la Lumea Nouă, mai precis culturii Vinča sau Turdaş.


Fragment de statuetă. Se păstrează corpul acesteia. Piesa este modelată respectând calităţile realismului generalizat în neolitic şi eneolitic. Postamentul pe care este figurat bustul reprezintă picioarele. La baza acestuia se află două incizii scurte, paralele şi suprapuse. Postamentul prezintă o alveolare rotundă la partea sa inferioară. Sânii, care trădează sexul feminin ai reprezentării – la fel ca şi fesele, ferm reprezentate –, sunt modelaţi realist, fiind figurate până când şi sfârcurile acestora. Pe spatele statuetei se pot observa mai multe incizii. Către fese sunt două incizii, dinspre care pornesc spre umeri incizii reprezentând un triunghi cu vârful în jos, umplut cu o reţea complicată de incizii scurte. Braţele reprezentării sunt desfăcute în lateral. Acest fragment de statuetă ne sugerează faptul că, uneori, inciziile ce sunt realizate pe piesele neolitice sau eneolitice pot să reprezinte nu numai părţi de vestimentaţie ci chiar tatuaje. Reprezentarea este cărămizie, nisipoasă, semifină şi cu arderea bună. Piesa poate aparţine nivelurilor timpurii din situl de la Lumea Nouă, mai precis culturii Vinča sau Turdaş.


Fragment de statuetă. Din piesă se păstrează capul şi o parte din corp. Aceasta este una dintre cele mai realiste piese din lotul Lumea Nouă. Masca ce-i acoperă faţa este triunghiulară. Trăsăturile feţei sunt deosebit de realist redate, aidoma unui portret. Creştetul piesei este teşit şi perforat vertical–transversal din loc în loc. Mai mult, pe părţile extrem–laterale ale piesei există două „agăţători” perforate. Din piesă s-a păstrat şi sânul drept, teşit, precum şi umărul din dreapta pe care se pot distinge nişte „văluriri” care reprezintă, în viziunea noastră, modul de redare al părţii superioare a îmbrăcămintei. Statueta este brun–cenuşie, degresată cu nisip şi pleavă şi cu arderea slabă, coaptă. Piesa poate aparţine nivelului cu acelaşi nume din aşezarea de unde provine lotul de statuete.


Fragment de statuetă. Piesa prezentată reprezintă o parte din tors. Partea păstrată din statuetă are atribute sexuale feminine şi anume sânii redaţi prin două gurguie ascuţite şi fesele modelate proeminent. La această piesă fesele sunt despărţite printr-o incizie adâncă. Pe spatele reprezentării se poate distinge un capăt de incizie oblică (parte din inciziile care figurau părul?). Piesa este neagră, semifină, nisipoasă şi cu arderea bună. După factură şi caracteristicile generale statueta poate proveni din nivelurile culturii Lumea Nouă sau, poate, culturii Turdaş.


Fragment de statuetă. Piesa prezentată reprezintă o parte din tors păstrat de la gât până către primul sfert al coapselor. Reprezentarea este ornamentată cu incizii dispuse după cum urmează. Pieptul prezintă un triunghi incizat cu vârful în jos. În interiorul său sunt incizii paralele cu una dintre laturi. Spatele prezintă trei incizii unghiulare, paralele, ce pornesc dinspre fese cu vârful în sus. Dinspre umeri pornesc alte incizii unghiulare dispuse invers. Aceste incizii pot să reprezinte o piesă de îmbrăcăminte (cămaşă). Lucru inedit, piesa prezintă o umflătură modelată plastic la partea inferioară a torsului şi nu are modelate fesele. Aceste amănunte ne îndeamnă să considerăm statueta ca fiind masculină, una dintre puţinele cu acest sex din neolitic şi eneolitic. Braţele statuetei sunt modelate orientate în lateral, fiind perforate. Piesa este neagră la culoare, semifină, nisipoasă şi cu mică folosită ca degresant în pastă. Arderea la care a fost supusă este arderea bună. Reprezentarea poate fi considerată ca aparţinând culturii Lumea Nouă sau, poate, culturii Turdaş.


Fragment de statuetă (protomă?). Ataşarea reprezentării la un vas a făcut ca modul de simbolizarea a atributelor sale esenţiale să fie foarte schematizate. Privirea reprezentată prin ochii incizaţi este orientată în sus, nasul este prelung, nările sunt realizate prin două impresiuni rotunde. Inciziile de pe pieptul şi spatele protomei sugerează „înfăşarea” acesteia. Piesa este cărămizie, semifină, nisipoasă şi cu arderea foarte bună. După factură şi caracteristicile generale statueta poate proveni din nivelurile culturii Lumea Nouă sau, poate, culturii Turdaş.
Acest studiu ne permite să emitem şi unele opinii care nici nu mai trebuie justificate prin trimiteri bibliografice deoarece sunt un bun comun pentru cei care cunosc realităţile neoliticului şi eneoliticului din Banat, Crişana şi Transilvania. Observaţia de la care pornim este cea după care statuetele întregi apar extrem de rar în perioada străveche. Este clar, după noi, că această observaţie se poate transforma într-o axiomă, într-o regulă strictă a comunităţii neolitice sau eneolitice. Dacă statuetele întregi sunt mai dese în neoliticul timpuriu (mai ales cele de tip „Venus”, dar atenţie, acestea au şi atribute falice evidente), o dată cu neoliticul dezvoltat şi cu eneoliticul acestea sunt tot mai rare. Puţinele descoperite întregi sunt aşa – în mod cert – datorită unor întâmplări. Cum sunt rupte statuetele ? Există mai multe modalităţi de rupere a capului de trunchi, dar şi de fragmentare a trunchiului căruia în prealabil i s-a îndepărtat capul. Dar să vedem, mai departe, care sunt variantele acestui ritual.
Capul este secţionat de corp prin mai multe procedee: Prin prinderea într-o mână a corpului şi în cealaltă a capului şi, mai apoi, prin răsucirea s-au smulgerea capului; dacă acesta – capul – a fost modelat separat şi prins de corp prin procedeele la îndemână în epocă, acesta rămâne întreg; Prin lovirea capului statuetei de un obiect tare; în acest caz capul statuetei se desprinde la fel ca mai sus, dar părţi ale capului (ceafa, creştetul, părţi din mască) se desprind; Prin lovirea capului de un suport elastic (duşumea, pământ etc.); în acest caz capul se poate desprinde alături de părţi din umerii statuetei, secţionarea acestuia nemaifiind atât de clară faţă de restul corpului; Prin aruncarea statuetei; în acest caz, secţionarea capului survine în urma unei întâmplări, deci desprinderea părţii anatomice amintite nu mai rezultă după reguli bine stabilite înainte; În sfârşit, ruperea statuetei se poate datora şi unor intervenţii ulterioare.
Corpul, o dată secţionat, poate fi şi el, la rândul său, resecţionat, Printr-una dintre metodele enumerate mai sus se secţionează, de obicei, picioarele de restul corpului; această acţiune are drept rezultat ruperea picioarelor / postamentului sub fese, care rămân cu torsul.
Mâinile, ca parte a torsului statuetelor, se rup în mai multe moduri: În cazul în care sunt modelate în lateral, schematizate, braţele se rup în dreptul perforaţiilor în cazul în care acestea există sau se desprind în zona lipirii de corp; În cazul în care acestea sunt modelate realist acestea se desprind în aşa mod încât se pierd braţele şi antebraţele; Modalităţile de rupere a mâinilor survine tot în urma unor gesturi ca mai sus.
De cele mai multe ori, procesul de rupere, de distrugere a statuetelor este intenţionat, desfăşurat raţional. Acest fapt ne conduce către concluzia că acești strămoși ai noștri de acum 7.000 și mai bine de ani, recunoșteau întâietatea și puterea unor elemente zeiești superioare, dar datorită faptului că aceste zeități (forțe cosmice) intervin periodic în ciclul vieții noastre în materie, prin declanșarea unor cataclisme (la sfârșitul timpului, până se realizează „înnodarea” cu timpul cel nou și apariția noilor specii), ei le tratau în mod războinic, arătându-și asupra lor (statuetelor-surogate zeiești) mânia și durerea. Aceast act violent explică faptul că anumite statui au fost descoperite fragmentar și doar în anumite conjuncturi arheologice. De aceea strămoșii ridicau pumnii spre cer, de aceea plângeau la nașterea unui copil și petreceau la moartea unui semen, de aceea trăgeau cu arcul în nori, dorind să fie lăsați în pace, să își ducă viața cea grea în materie în tihnă.

 Dincolo de faptul că participă la războaiele oamenilor, zeii sunt, la rândul lor, protagoniştii unor bătălii de proporţii. Cea mai importantă este Titanomahia, lupta dintre titani, instalaţi la putere împreună cu Cronos în împărăţia zeilor, şi olimpieni, în fruntea cărora se află Zeus. Teribila luptă, un soi de război de succesiune sau de conflict divin între generaţii, s-a încheiat cu victoria olimpienilor şi cu proclamarea unui nou rege al zeilor, Zeus, pe când titanii au fost aruncaţi în Tartar, sub paza hecatonhirilor (schimbarea lumilor; un sfârșit de lume și un nou început, plătit cu prețul de rigoare). Un alt război primordial în care zeii au fost protagonişti este Gigantomahia, o luptă crâncenă între zeii din Olimp şi giganţii născuţi din sângele lui Uranos atunci când acesta a fost castrat de Cronos. Zeii nu ar fi reuşit să obţină victoria dacă nu ar fi fost ajutaţi de un erou cu o forţă extraordinară, Heracle. Giganţii au fost învinşi unul câte unul şi, potrivit multor tradiţii, au fost îngropaţi sub vulcani. Oamenii au fost martori la aceste transformări cosmice, suportând consecințele.


Dacă priviți acum cu atenție, în bisericile noastre ortodoxe, pe pereți sunt pictați sfinți care sunt înarmați cu săbii, lănci și scuturi. Este vorba de o armată cerească care va veni. Este vorba de un eveniment sângeros care urmează ciclic, la sfârșitul acestui timp și până la „nașterea” celuilalt. Statuetele fragmentare din cele două situri arheologice prezentate sunt o dovadă clară a mesajului ancestral transmis de oamenii acelor vremuri, oameni încercați de ultima zidire a lumii noastre, spre a ne spune și nouă câte ceva despre taina vieții în materie. Asta, dacă putem „citi” cu adevărat și înțelege mesajul…