Bătrânul și Râul de Piatră

 

În valea adâncă a râului Olt, acolo unde munții par să se aplece ca să asculte murmurul apelor, trăia un olar bătrân pe nume tatăl Efrem. Mâinile lui, crăpate și pline de pământ uscat, modelaseră de-a lungul vieții mii de amfore și străchini. Lângă el, pe prispă, stătea adesea băiatul lui cel mai mic, Radu, un copil cu ochi mari și mintea plină de întrebări care treceau dincolo de marginile satului.

Într-o amiază de vară, în timp ce roata olarului se învârtea într-un dans ritmic, Radu luă în mână un bulgăre de lut moale, rece.

— Tată, întrebă el, privind cum lutul își schimba forma sub degetele bătrânului, de unde vine pământul ăsta pe care îl frămânți în fiecare zi? De ce ascultă atât de cuminte de mâinile tale?

Efrem opri roata cu piciorul. Își șterse fruntea cu dosul palmei, lăsând o dâră cenușie, și zâmbi cu blândețe.

— Lutul ăsta, Radu, nu e doar pământ. El este o carte de istorie care nu folosește cuvinte. Vezi tu, muntele de acolo, din depărtare, nu a fost mereu așa măreț. Plorile l-au măcinat, vânturile l-au mușcat, iar râul i-a purtat bucățelele mărunt-mărunt, timp de mii de ani, până când au devenit praful fin pe care noi îl adunăm azi de pe maluri.

— Adică muntele a coborât la noi? se miră băiatul, strângând bulgărele în pumn.

— Exact. Și nu doar muntele, continuă Efrem, luând o cană de lut ars de pe masă. Vezi cana asta? Din ea a băut bunicul tău, iar acum bei tu. Cândva, o părticică din ea a fost poate cochilia unei scoici dintr-o mare dispărută, sau frunza unui stejar secular care s-a întors în țărână. Planul ăsta fizic în care trăim este ca o uriașă roată de olar care nu se oprește niciodată. Nimic nu se pierde, totul se transformă.

Radu privi spre pădurea de pe versant, unde frunzele uscate de anul trecut lăsau loc firelor noi de iarbă.

— Dar noi, tată? Noi oamenii... facem și noi parte din roata asta?

Bătrânul olar își privi propriile mâini, bătrâne și obosite, dar încă pline de meșteșug.

— Trupul ăsta, dragul meu, este împrumutat. Pământul ni-l dă ca pe un veșmânt ca să putem umbla prin lumea asta, să simțim asprimea pietrei, căldura soarelui și răcoarea apei. Îi aparținem acestui plan fizic prin fiecare respirație. Mâncăm roadele pământului, iar într-o zi, când ceasul nostru se va opri, îi vom înapoia tot ce ne-a dat, pentru ca alte flori să crească și alte generații să calce pe aceleași poteci. Este ciclul sfânt al materiei.

— Și nu e trist, tată? Să devenim doar... țărână? întreba Radu, cu o umbră de teamă în glas.

Efrem se aplecă și îi luă mâinile mici în palmele lui aspre. Îi arăta o strachină perfect rotundă, proaspăt modelată, care strălucea umedă în lumina soarelui.

— Privește oala asta. Ce o face să fie utilă? Lutul din care e făcută sau spațiul gol din interiorul ei, cel care primește apa? Lutul e doar forma. Dar viața din ea, nevăzută, e cea care contează. Trupul se întoarce în ciclul pământului, da, dar lumina care l-a mișcat, dragostea care l-a făcut să zâmbească și gândul care te face pe tine acum să pui întrebări... acelea nu sunt din lut. Ele doar locuiesc aici o vreme.

Radu dădu din cap, privind cum lutul de pe roată își găsea liniștea sub forma unui vas nou. Înțelesese. Planul fizic nu era o închisoare, ci o pânză minunată pe care materia și timpul pictau, la nesfârșit, aceeași poveste a renașterii.