Anatomia Gândirii Infracționale Comune: Cum ne sabotează viața „sentimentul de îndreptățire” și victimizarea
Dacă am fi pe deplin sinceri cu noi înșine, majoritatea dintre noi ar trebui să recunoască faptul că au existat momente în viață când am fost atrași de o formă subtilă de gândire infracțională
Cercetările moderne asupra proceselor noastre cognitive scot în evidență faptul că gândirea infracțională nu este caracterizată de planuri machiavelice extrem de complicate, ci de tipare mentale surprinzător de simpliste, unilaterale și iraționale, care ne conduc direct spre decizii anormale.
Pilonii gândirii infracționale: Simplismul și evitarea consecințelor
Contrar miturilor din filme, mintea unui infractor nu funcționează neapărat pe bază de scheme logice extrem de întortocheate
Refuzul de a-și asuma responsabilitatea: Cei care adoptă acest mod de a gândi au tendința constantă de a se considera victime, refuzând să își asume responsabilitatea pentru propriile alegeri
. Absența perspectivei temporale: Acestor persoane le lipsește complet o viziune de ansamblu asupra timpului. Ele trăiesc aproape exclusiv în prezent, acționând sub impulsul momentului, fără a investiga viitorul sau a lua în considerare consecințele pe termen lung ale propriilor acțiuni.
Sentimentul de îndreptățire (Entitlement) și cele două fețe ale sale
Cea mai vizibilă și răspândită manifestare a gândirii infracționale în rândul populației generale non-infracționale este sentimentul de îndreptățire (sau atitudinea de stăpân). Această poziție psihologică oferă individului o siguranță de sine exacerbată, care se învecinează direct cu narcisismul pur.
Cei dominați de acest sentiment devin capabili să justifice agresarea altor persoane sau încălcarea proprietății acestora, fără ca măcar să le pese de drepturile celor lezați. Psihologia identifică două surse majore din care se hrănește această atitudine:
1. Complexul de inferioritate („Lumea îmi este datoare”)
Pentru unii oameni, sentimentul de îndreptățire pornește dintr-un profund complex de inferioritate. Aceștia se consideră neajutorați, se declară permanent victime și protestează constant împotriva neșanselor pe care le-au avut în viață din cauza etniei, a situației economice sau a contextului familial.
Prin această lentilă distorsionată, ei:
Minimalizează propriul rol în eșecul de a-și îmbunătăți viața.
Justifică manipularea sau furtul sub pretextul convingerii interne că „lumea le este datoare” cu ceea ce viața le-a refuzat.
Sunt complet orbi în a sesiza că propria lor vinovăție stă în faptul că au ignorat și neglijat alte alternative sănătoase de gândire și comportament.
2. Complexul de superioritate („Mi se cuvine totul”)
La polul opus, îndreptățirea se poate naște dintr-un complex de superioritate. Acești oameni au convingerea absolută că li se cuvine totul, argumentându-și superioritatea tot prin prisma etniei, a statutului economic sau a mediului familial din care provin.
Ei consideră că sunt, prin simpla lor natură, superiori celorlalți și că au dreptul să obțină orice își doresc. Pentru a-și împlini poftele sau ambițiile, ei cred că este perfect legitim să ia de la alții. Se simt ofensați dacă altcineva își dorește sau primește aceleași lucruri ca ei (cum ar fi o educație mai bună sau un job excelent).
Când devine această gândire cu adevărat periculoasă?
Acest tipar mental trece granița spre distructivitate în momentul în care oamenii devin dispuși să îi nedreptățească pe ceilalți, trecând la acțiuni concrete de discriminare, exploatare, oprimare și negare a drepturilor, șanselor sau accesului la resurse de valoare.
Un numitor comun universal: Evitarea efortului de a gândi bine
Este o greșeală uriașă să credem că acest mod simplist și defectuos de a privi lumea aparține doar celor needucați, celor lipsiți de privilegii sau persoanelor cu probleme psihice.
Acest tipar de gândire este la fel de prezent la:
Oameni considerați de succes și extrem de inteligenți;
Absolvenți ai unor școli cu pretenții mari;
Directori de mari companii.
Indiferent de clasa socială, de educație sau de IQ, numitorul comun al tuturor acestor manifestări rămâne tendința noastră profund omenească de a evita să gândim bine. Este mult mai comod să ne refugiem în scurtături mentale, în victimizare și în iluzia că regulile nu se aplică în cazul nostru, decât să depunem efortul conștient, responsabil și adesea inconfortabil de a ne analiza propriile acțiuni și consecințele lor asupra lumii din jur.
Comentarii