Despre unicitatea fiecaruia dintre noi si cum sa ne acceptam

– Ce înseamnă „a îmblânzi”? întrebă micul prinț.

– E un lucru de mult dat uitării, zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…

– A-ţi crea legături?

– Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume.. .

– Încep să înţeleg, zise micul prinţ.  E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…

– Se prea poate, zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri…

– O! Dar nu e pe Pământ, zise micul prinţ.

Vulpea se arătă foarte nedumerită:

– Pe altă planetă?

– Da.

– Pe planeta aceea sunt vânători?

– Nu.

– Interesant. Dar găini?

– Nici.

– Nimic nu e desăvârşit, suspină vulpea.

Vulpea însă se întoarse la gândurile ei:

– Viaţa mea e veşnic aceeaşi.  Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamană între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-e de folos.  Lanurile de grâu mie nu-mi trezesc nici oamintire.  Şi asta-i trist! Tu însă ai părul de culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat când mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu… Vulpea tăcu şi se uită la micul prinţ.

– Te rog… îmblânzeşte-mă, zise apoi.

– Bucuros aş vrea, răspunse micul prinţ, numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut.

– Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei cu adevărat să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

– Ce trebuie să fac? zise micul prinţ.

– Trebuie să ai foarte multă răbdare, răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă.  Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic.  Graiul e izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine… A doua zi, micul prinţ veni din nou.

– Ar fi fost mai bine dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită.  Şi cu cât va trece timpul, cu-atât mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă va cuprinde un frământ şi o nelinişte:  voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul.  Ne trebuie rituri.

– Ce-i acela rit? zise micul prinţ.

– E încă un lucru de mult dat uitării, zise vulpea.  E ceea ce face ca o zisă se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. De pildă, vânătorii mei au un rit. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o ziminunată! Mă plimb şi eu atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea niciodată vacanţă. Şi-aşa micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape:

– Vai! zise vulpea…  Am să plâng.

– Din vina ta, zise micul prinţ, eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci numai tu ai vrut să te-mblânzesc…

– Aşa e,  zise vulpea.

– Dar ai să plângi! zise micul prinţ.

– Aşa e! zise vulpea.

– Şi-atunci nu dobândeşti nimic din asta!

– Ba dobândesc, zise vulpea, datorită culorii grâului.

Apoi adăugă:

– Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. Întoarce-te apoi la mine, să-ţi iei rămas bun, iar eu îţi voi dărui o taină.

Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii.

– Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic, le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi aşa cum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele o sută de mii. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are în lume seamăn. Şi florile se ruşinară.

– Sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că e asemeni vouă. Ea însă singură e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am adăpostit-o sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis omizile (în afară doar decâteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea. Fiindcă ea e floarea mea. Şi se duse înapoi la vulpe.

– Rămâi cu bine, zise el…

– Te du cu bine, zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

– Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor, spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

– Numai timpul împărţit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.

– Numai timpul împărţit cu floarea mea… făcu micul prinţ, ca să ţină minte.

– Oamenii au dat uitării adevărul acesta, zise vulpea. Tu însă nu trebuie să-l uiţi. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.Tu eşti răspunzător de floarea ta.

– Eu sunt răspunzător de floarea mea… spuse după dânsa micul prinţ,ca să ţină minte.

Micul Print, Antoine de Saint- Exupery