Cand minti .... de fapt, stii ca ceilalti stiu?!

Minciuna reprezinta un act psihic complex, cu rezonanțe socio-culturale, ce vizează mai multe straturi: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice,  sociologice. 

Ea este o formă de admnistrare eficientă a ficțiunii,  interesată în ireal, de îndepărtare prin limbaj sau gestică de la ceea ce îndeobște este recunoscut ca existent, ca adevărat, ca valoare. Minciuna puncteaza distanța dintre real și ireal prin mecanisme semiotice pentru că instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trișa, de a ascunde, de a născoci. 

Minciuna este o achiziție culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul ajunge la o anumită performanță cognitivă, dobândește o oarece experiență praxiologică, știe să selecteze și să ierarhizeze, dispune de o anumită performanță discursivă, este integrat în comunitate și are anumite interese. Nu minți doar de dragul de a minți. Mincinosul este un om bine situat. El știe ce vrea. 

Vom sugera că a spune o minciună este mai greu decât a spune adevărul. Strategia ascunderii adevărului sau de a-l substitui antrenează o desfășurare de capacități și abilități mult mai suple și elaborate. Sinceritatea este mai aproape de naturalitate, pe când prefăcătoria este un artefact complicat ce se amplifică și se complică la scara evolutivă. Probabil că progresul omenirii are în subsidiar această nouă și curioasă capacitate achiziționată – posibilitatea de a minți. În definitiv, tehnica sofisticată actuală poate fi asimilată unui mijloc eficient de a păcăli legile naturii.

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conștiinței, o gândire de tip simbolic, o dedublare subiectivă, o dezvoltare minimală a limbajului. 

Cele mai dese minciuni ale ființei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mult mai ușor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai ușor prin mimică sau gestică. Mâinile sau fața noastră sunt mai sincere, mai transparente. Statutul de convenție al limbii imprimă acesteia capacități nemărginite de a trișa. 

Cuvintele sunt primele care ispitesc pe om de a minți. Prin recul, limbajul este prima instituire umană atacată – de minciună – în fundamentele sale.

Legată indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezintă ca un ordin disimulat printr-o simplă informare. Atunci când comunic adversarului meu că „Drumul spre care tu te îndrepți este blocat” (știind că aserțiunea este contrară adevărului, dar gândind că prezența altuia pe acest drum jenează sau dezavantajează), îi sugerez aproape la modul imperativ s-o ia în altă direcție. Sub masca unei simple descrieri a unei realități („drumul acesta este blocat”), se pitește un ordin („n-o lua pe acest drum!”). Încât, minciuna poate fi considerată ca o ipostază particulară a „cuvântului-ziditor”, care modifică și intervine în cursul lucrurilor, ca o concentrare a funcțiunilor cuvintelor înspre dimensiunile lor acționaliste. Angajamentul langajier este penetrat de o puternică dispoziție de prevalorizare și preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele fac ca influența și puterea să se manifeste, să se distribuie mai tot timpul disproporționat, preferențial. Se vorbește când trebuie, cât trebuie, cui trebuie, unde trebuie. Simpla împărtășire de informații nu rămâne inocentă. Substanța limbii – îngemănată cu contextul manifestării ei – conține o insiduoasă apetență de dominare, care se revarsă de îndată ce circumstanțele devin favorabile.

Omul minte și prin actele pe care le întreprinde. Nu-i nevoie să mai apeleze la cuvinte. Reușești să minți în deplină tăcere. Poți foarte bine să induci în eroare  acționând într-un anumit mod, exagerând sau alterând semnificațiile unor acte, sau îmbinându-le și articulându-se astfel încât să se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca și a cuvintelor, este nelimitată și, de aceea, ea creează spațiul de manevră suficient de larg pentru reușite strategii de înșelare. Mințim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne, …mințindu-ne. Mințim de cum facem prima mișcare, dar mințim și în nemișcare!

Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn că omul este o ființă nemulțumită de ceea ce este sau are. El transcende ceea ce (îi) este dat. Trebuie să fii capabil de a construi și alte trasee, să le înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi să ajungi la ele. Întotdeauna minți având în minte „mai multul”, „mai binele”, „mai frumosul” etc. (desigur, din punctul tău de vedere, căci nu întotdeauna aceste opțiuni se identifică cu valorile propriu-zise). Că omul minte sau se minte, aceasta se întâmplă pentru că ceva dincolo de el nu-i este pe plac. Minciuna este o consecință a proiectivității noastre înspre regiuni existențiale superioare. Asta nu înseamnă că minciuna, ca mijloc de a ajunge către o țintă, este scuzabilă. 

Nu toți sunt capabili de minciună. Sunt persoane care se mulțumesc cu cât au. Desigur, pentru a accede la mai mult, nu e necesar să recurgi la vicleșuguri sau inducere în eroare, dar acestea, atunci când au loc, vizează cel mai adesea un supliment de bună-situare sau bună-stare.

Minciuna nu se naște pe un teren gol. Ea este așteptată și adulată. Credulii trebuie să-i vină în întâmpinare. Terenul inserției ei este demult pregătit. Are priză la public ceea ce este căutat. De aceea, în actul înșelării se exploatează predispoziția conștientă sau inconștientă a auditoriului către minciună. Într-un fel, receptorii minciunii „își dau acordul” cu ceea ce urmează să se denatureze. Credibilitatea și eficiența minciunii se nasc și sunt asigurate prin co-participare. Încât, merită a fi interogați nu numai cei ce mint, ci și cei ce cred în minciună! Există o apetență funciară a omului pentru minciună ce se cere a fi astâmpărată. Marii mincinoși au exploatat la maximum această predispoziție. Minciunile, cel puțin pe jumătate, sunt „făcute” de cei ce cred în ele. Minciuna mare este dată de numărul susținătorilor ei. Chiar dacă din punct de vedere calitativ ea este șubredă, dacă resușește să ademenească o masă mare de creduli, atunci i se conferă o forță mai eficientă decât cea presupusă de adevăr.

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptativă și succesivă (=eficientă) de inserție optimală a individului în complicata rețea socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau distanțarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, sau implicarea inteligentă în vederea obținerii unei poziții sau profit maxim când crede de cuviință. În același timp, prezența minciunii poate da seama de calitatea relațiilor care reglementează societatea, de profilul comunicării și comuniunii dintre diferiții protagoniști sociali.

Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement adevărului precum falsitatea. Dimpotrivă, ea este o formă de adevăr refuzat, trunchiat, „de necrezut” în stare brută; este un adevăr călduț, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevăr ce-și face drumul cu greu. În situația în care adevărul este prea stânjenitor sau doare, se oferă o replică mai slabă a acestuia, un artefact tămâiat și tămăduitor. Se știe, doar, că, în multe sițuații, omul fuge de adevărul „gol-goluț”. De aceea, minciuna este un substitut ocazional – dar necesar – al adevărului. Uneori, minciuna se naște în vecinătatea sau prelungirea adevărului; este o față nouă a acestuia; minciuna nu este refractară la adevăr, ea se „amestecă” cu puțin adevăr pentru a deveni credibilă. Poate fi și o primă „fază” a adevărului, o poartă de intrare și acceptare a lui.

La vârsta adultă, prezența minciunii este destul de frecventă, ea depinzând de caracterul raporturilor interpersonale, de trăsăturile de personalitate, de profilul caracterial al actorilor implicați. Tipologia minciunii se înscrie într-o gamă destul de largă, aceasta manifestându-se atât ca minciună benignă (convențională, scuzabilă), dar și cu caracter malign (frauda, trădarea etc.). 

Minciuna patologică este întâlnită la subiecții cu dezechilibru mental, aceasta fiind o urmare a unor tulburări accentuate de personalitate sau un rezultat al unei stări nevrotice. Cea din prima categorie este stereotipă, lipsită de imaginație și este ușor de identificat, pe când cea de tip nevrotic are un caracter inutil, incredibil, gratuit și inexplicabil, fiind însoțită și de alte tulburări de comportament. 

Manifestarea patologică a minciunii constă în născocirea unor fapte extraordinare sau în denaturarea crasă a adevărului cu scopul de a ieși în evidență, a atrage atenția celor din jur. De cele mai multe ori, mitomanul este eroul propriilor povestiri și este deosebit de bucuros când ceilalți îi dau crezare, îl consideră inteligent și spiritual. 

Multumesc, dlui Dr. Cucos!