Cognitiv bias si iluzia de control

 

Oamenii se pierd adesea în propriile lor mreje de autoînșelare, încercând să își justifice deciziile cu o sofisticată artă a raționamentului distorsionat. Ca și cum ar fi spus Nietzsche: „Când te uiți mult în abis, abisul se uită și el în tine... și apoi vă întrebați amândoi cum de ați ajuns acolo în primul rând.”

Imaginează-ți un personaj plin de încredere, citând teorii psihologice elaborate, doar pentru a se trezi prins în propria lui teatralizare a erorilor. El se consolează cu citate din Carl Jung: „Ceea ce nu rezolvăm conștient, se va întoarce în viața noastră sub formă de destin și va domina soarta noastră ca o influență inconștientă.” Așa se întâmplă când tentativa de a face alegeri „responsabile” se transformă într-un „să faci pe deșteptul” de neoprit.

În fiecare conferință de auto-ajutor, oamenii se prezintă cu certitudine, explicând cum au aplicat principiile de leadership de la Covey sau principiile de eficiență de la Ferriss, doar pentru a descoperi că au transformat fiecare sfat într-un labirint personal. Se aseamănă cu acel moment când un Dalai Lama fictiv ar spune: „Pacea interioară vine atunci când îți dai seama că pretențiile tale de a fi un guru al deciziilor perfecte sunt doar un basm fără de cap și coadă.”

Într-o lume în care știința ne învață despre cognitive bias-uri și raționamentul motivațional, oamenii continuă să se rătăcească în propriile iluzii de control. Ei citesc tot mai multe articole de pop-psihologie și apoi se întreabă, cu ochii ridicați spre cer: „Cum am putut să cred atât de profund în propriile mele teorii?” În acest caz, putem înțelege profund cuvintele lui Mark Twain: „A fost minunat să fiu atât de inteligent, înainte să înțeleg cât de prost am fost.”

În cele din urmă, haideți să ridicăm un pahar pentru umanitatea noastră complicată, care navighează prin viață cu atât de multă certitudine... și atât de multă autoironie. Căci, cum ar spune un psiholog contemporan într-o sesiune de terapie de grup: „Să ne încurcăm în propriile noastre capcane mentale este doar o dovadă că suntem atât de umani, încât nu ne putem abține să nu devenim adesea personaje de comedie în propriile noastre drame existențiale.”