Eu, eu și numai eu: Marea cursă a iubirii de sine

Trăim într-o lume în care totul pare să se învârtă în jurul unei singure persoane: „Eu”. Ne întâlnim la tot pasul cu îndemnuri de tipul „ai încredere în tine”, „iubește-te pe tine însuți” sau „tu ești pe primul loc”.

Dar te-ai întrebat vreodată de unde vine această obsesie pentru propriul sine și de ce Apostolul Pavel a avertizat că, în „zilele din urmă”, oamenii vor fi, mai presus de orice, „iubitori de sine”?

Ce înseamnă, de fapt, „Sinele”?

Ca să înțelegem avertismentul lui Pavel, trebuie să lămurim termenul. „Sinele” ești simplu tu, propria ta persoană cu tot ce include ea: minte, inimă, voință și conștiință.

• Înainte de credința în Hristos: Omul trăiește într-o stare de autonomie. Face ce vrea, se pune pe sine pe primul loc și trăiește în rebeliune față de Dumnezeu.

• După mântuirea în Hristos: Lucrurile ar trebui să se schimbe radical. Biblia spune că devenim „o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17). Credinciosul nu se mai închină eului propriu, ci se leapădă de sine în fiecare zi, își ia crucea și trăiește prin credința în Isus (Matei 16:24; Galateni 2:20).

O problemă veche cât lumea: De la Eden la evoluționism

Egoismul nu a apărut ieri. El s-a născut chiar în Grădina Edenului (Geneza 3), odată cu prima neascultare a omului.

Când Șarpele a ispitit-o pe Eva, i-a făcut o promisiune care viza direct umflarea propriului „ego”: „Veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Eva a căzut în capcana autodeificării (dorința de a fi propriul ei dumnezeu). Imediat după ce au păcătuit, la Adam și Eva a apărut autoconservarea: mutarea vinei pe altcineva. Adam a dat vina pe femeie („Femeia pe care mi-ai dat-o...”), iar Eva a dat vina pe șarpe. Sinele devenise deja centrul universului lor.

Ce s-a schimbat odată cu Darwin?

Dacă egoismul a existat mereu, de ce Pavel vorbește despre el ca despre un pericol specific „zilelor din urmă”?

Schimbarea majoră a avut loc în secolul al XIX-lea, odată cu apariția teoriei evoluționiste și a psihologiei moderne. Prin promovarea ideii că omul a apărut prin procese naturale întâmplătoare, Dumnezeu a fost eliminat din ecuație. Odată scos Creatorul din tablou, omul a rămas singur și s-a pus pe sine în locul lui Dumnezeu. Umanismul a transformat omul în „măsura tuturor lucrurilor”.

Aceasta a creat o mare dilemă:

1. Omul s-a simțit „eliberat” de responsabilitatea față de un Creator.

2. În același timp, a rămas singur să-și rezolve toate problemele existențiale.

Manifestul Umanist declară deschis că omul este singurul responsabil pentru visele sale și că are în sine puterea de a le realiza. Psihoterapia modernă ne asigură că leacul pentru toate suferințele noastre se află chiar în interiorul nostru. De aceea, avertismentul lui Pavel este mai actual azi ca niciodată.

Marea minciună: „Omul este bun de la natură”

Toate formele de psihoterapie umanistă, de la stima de sine și imaginea de sine până la autorealizare și auto-zeificare,  se bazează pe o singură dogmă centrală: omul este bun în esența sa.

De ce au nevoie de această idee?

• Dacă omul ar avea o natură rea (așa cum învață Biblia), el nu s-ar putea schimba singur prin propriile resurse.

• Dacă însă omul este bun în interior, dar are probleme, el are nevoie doar de tehnici psihologice pentru a accesa acea „bunătate” și a se vindeca singur.

Religia Anticristului și pătrunderea ei în Biserică

Psihologia umanistă este, în esență, sistemul de credințe al Anticristului: personificarea răului uman. Religia lui nu este altceva decât închinarea la Sine. Ea a început în Eden, s-a văzut la Turnul Babel, a continuat prin idolatrie și va culmina cu un om (Anticristul) care se va așeza în Templul lui Dumnezeu, cerând să fie venerat ca Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2:4).

Singura care se opune acestei exaltări a eului este credința biblică. Biblia declară că eul nostru este păcătos și incapabil să se salveze singur. Mântuirea vine exclusiv de la Dumnezeu, prin jertfa lui Isus Hristos, nu prin fapte, meditație sau eforturi proprii.

Cum a intrat umanismul în amvoane?

Avertismentul lui Pavel îi viza pe credincioși. Din păcate, ideile umaniste despre „iubirea de sine” au pătruns adânc chiar în creștinismul evanghelic:

• Norman Vincent Peale (pionierul fuziunii dintre teologie și psihologie) învăța că oamenii sunt fundamental buni.

• Robert Schuller a dus ideea mai departe, promovând „stima de sine” și ajungând la afirmații grav denaturate, cum ar fi că „Isus a suferit crucea pentru a-și sfinți stima de sine și pentru a o sfinți pe a voastră”.

• Mulți alți lideri și autori cunoscuți (cum ar fi Chuck Swindoll, Charles Stanley, Josh McDowell, James Dobson sau Rick Warren) au preluat, creștinizat și popularizat concepte precum imaginea de sine, stima de sine sau iertarea de sine.

De exemplu, Dr. James Dobson susținea că stima de sine este „cea mai mare nevoie” a oamenilor, iar un articol al lui Rick Warren enumera principii precum „iubește-te pe tine însuți” sau „crede în tine” ; idei pur umaniste, care nu își găsesc suport în Scriptură.

De ce este acest lucru periculos pentru credincioși?

Atunci când psihologia umanistă este îmbrăcată în haine creștine, ea devine extrem de distructivă. Iată 5 motive pentru care trebuie să fim vigilenți:

1. Provine din surse atee: Teoriile psihologiei umaniste vin de la fondatori care l-au respins pe Dumnezeu, încadrându-se în ceea ce Biblia numește „sfatul celor necredincioși” (Psalmul 1:1).

2. Contrazice învățătura lui Isus: Focusul pe iubirea de sine anulează porunca clară a lui Hristos de a ne lepăda de sine (Matei 16:24).

3. Păcălește conștiința: Accentul pe stima de sine ascunde realitatea păcatului și îi oferă omului scuze în loc de pocăință.

4. Înlocuiește adevărul cu stările sufletești: Promovează o trăire bazată pe sentimente subiective în loc de Adevărul obiectiv al lui Dumnezeu.

5. Schimbă interpretarea Bibliei: Credinciosul nu mai caută ce a spus cu adevărat Dumnezeu, ci urmează „o cale care i se pare dreaptă omului, dar la capătul ei este moartea” (Proverbe 14:12).

Calea omului , centrată pe sine, auto-suficiență și auto-adulare, duce la o moarte spirituală care îl desparte pe credincios de adevăr și îi distruge credința. În aceste „zile din urmă”, adevărata provocare nu este să învățăm să ne iubim mai mult pe noi înșine, ci să învățăm să ne smerim, să privim la Hristos și să-L punem pe El pe tronul inimii noastre.